Castigi 3 dolari pe saptamana

Ciulinii Baraganului de Panait Istrati rezumat pe capitole

Cap 1:  Cartea incepe cu descrierea telinei din zona Munteniei dunarene, care timp de o luna isi traieste existenta ei milenara. Aceasta incepe in ziua de Sf. Pantelimon, zi in care incepe sa bata crivatul, si berzele pleaca in tarile calde, Baraganul ramanand singur, pustiu.
            Desi Baraganul se lasa greu prada toamnei reci, el renunta la un moment dat, singrii care mai raman sa-l populeze sunt ciulinii. Dar nu acei scaieti nefolositor . Acesti ciulini despre care romanul ne vorbeste apar dupa topirea zapezii si au forma unui zbarciog. Ei sunt mancati de oi, dar tot mai mult se inmultesc, tot mai spinosi devin pana cand nici ele nu ii mai pot manca. Astfel toamna sunt cositi si se formeaza mingi mari de spini, care sunt singurele ce mai umbla pe pustiul Baragan.
            Dar vine iarna, Baraganul e acoperit de zapada iar ciulini?  Ciulinii isi continua povestea.
Cap2:  In Lateni, pe malul bratului Borcea, locuia o familei de pescari ca mai toate din acea zona. Dar totusi aceasta era mai diferita caci aici mereu mama si copilul mergeau la pescuit, deoarece tatal nu se pricepea la as ceva. Ei au poposit aici dupa ce au strabtut 21 de orase dupa cum ne povesteste copilul familiei. Viata  aici era foarte grea, caci din  vanzarea pestelui deabia iti ajungea sa cumperi putina faina pentru a putea face o mamaliga care se poate manca langa peste.
            Din dorinta de o viata mai buna, femeia economiseste pe ascuns 100 lei cu care cumpara un cal si o caruta. Ea hotaraste sa]si trimita barbatii in baragan cu caruta pentru a vinde peste. Copilul era ft incantat pentru ca el stia ca in sfarsit va avea ocazia sa vada si el atat vorbitii ciulini ai baraganului. Totodata barbatul era tirst caci isi lasa sotia acasa.
            Ei totusi pleaca, lasand-o pe femeie singura, in tinutul Dunarii.
Cap3: Cei 2 pleaca la drum in Baragan insa singuratatea isi face loc in inimile lor. Copilul si-ar fi dorit sa aiba cainele langa el,pe Ursu al lui, iar tatal si-ar fi dorit sa fie acasa Copilul simte nevoia de afectiune amintind-si de toti care au plecat in Baragan si nu s-au mai intors, viisand si el la acelasi lucru. Totodata el isi amineste de putinele gesturi de iubire care le-a primit sau vazut vreodata de la tatal sau si incepe sa se gandeasca. Astfel el ajunge sa se simta vinovat pentru aceasta aventura care probabil nu va avea un final fericit. . Mergand prin aceas pustietate, in drumu spre Marculesti, cei 2 se intalnesc cu un tigan. Acesta se hotarate sa cumpere jumatate din cnatitatea de vpeste, cu 150 ocale desi la inceput sa opune acestui pret.
            Dupa ce termina de facut targul fiecare isi  vde de drumul lui, cei2 continuand-si drumul in pustiul Baragan.
Cap4:  Mergand spre Calarasi ei vedeau cum calul era tot mai obosit si caruta tot mai rea pana cand....Calul si-a dat ultim suflare, iar caruta a pierdut 3 roti. Copilul la vederea acestei tragedii ar if vrut sa se intoarca acasa dar tatal lui refuza, spunand ca daca au plecat la drum trebuie sa-l continue. Astfel cei 2 ajung la Calarasi, unde isi cumpara un ferastrau si pornesc in a taia lemne. Atsa fac timp de o saptaman si reusesc a aduna cam 10 lei pe zi. Ei dormeau la  un han al unei cunostinte de-a lui Marin, aproape pe gratis. Tatal si copilul sau hotarasc sa mai ramana o saptamana, dupa gasind cu cine sa mearga pana la Fetesti. In acest timp apare Gavrila la han si incepe sa vorbeasca cu Marin. El ii da de inteles ca sotia sa, Anica a murit dupa ce s-a intepat la deget cu un  os de peste. Copilul izbucneste in plans la cele auzite.  Barbatii hotarasc sa se intoarca acasa insa nici marin, nici copilul nu si-ar mai fi dorit sa locuiasca in Lateni, fara sotie. Astfel cand sunt paroape de casa ei ii spun lu Gavrila ca  ii ofera toata gospodaria pe 30 lei, il iau pe cainele cel credincios, Ursu, iar apoi pornesc spre alte melegauri, in spre Ialomita dupa ce 8 ani de zile si-au facut traiul in Lateni, pe malul Dunarii.
 Cap 5: plecand de la Lateni spre Ialomita, ei poposesc intre 2 sate: Habieni si Platonesti. Aici batura la multe mosii boeresti dar peste tot au fost refuzati. Astfel ei bat la o mosie parasita, cu  o casa darapanata dar cu multe slugi. Era mosia Duducai. Aceasta ii primeste aici, iar ei observa saracia care o inconjura, neintelegand de ce are atatea slugi. A2a zi ei afla ca ea a fost fata unui mosier bogat care, datorita faptului ca a refuzat sa se marita cu alesul inimi sale tatal ei a dezmostenit-o. Duduca inca il mai iubiea pe Tudorache, baiatul de care s-a indragostit in copilarie, care va fost omorat de tatal sau cand a aflat povestea lor si caruia i-a  jurat ca ii va ramane loiala toata viata. Dintre toate aceste slugi, Maria, era cea mai veche dintre toate slugile ei, era confindenta Duducai si cea care se ocupa cu imparteala mamaligii.
            Datorita saraciei in care traia, in sat se auzea chiar un cantec care  arata realitate dar pentru care Marin dezvoltase o obsesie. Copilul era satul sa auda acest cantec fara sa stie ca mai tarziu, tocmai aceasta  obsesie are sa-l coste viata pe tatal sau.

Cap 6: Ne povesteste cum Marin pleaca la Giurgeni timp de 3 zile pentru a aduce fan. Acesta isi instruieste copilul sa nu dfaca nici o prostie pentru a-si putea petrece iarna la Duduca dar degeaba. Copilul, impreuna cu Stirbu planuira fuga lor de acasa printre ciulini. Stribu fura o paine pentru a utea sa le mearga mai bine.  Brutarul vede si il paraste tatalui sau. Copii isi cer iertare de la parinte si de la mos Nastase, care era sufletul satului .El invata copii sa numere corect pana la 100, ajut toate naimalele sa scape de boli.  Acest capitol ne mai povestea cum afla parintele cand e pastele. La inceputul fiecarui post isi punea atatea zile cate mai sunt pan la Paste, iar in fiecare zi arunca cate un bob. Intr-un an un copil mai neastamparat i-a pus un pumn de graunte in buzunar, astfl parintele a spus ca nu mai este Paste.
Read More

Enigma Otiliei de George Calinescu eseu

,,Enigma Otiliei”
de George Călinescu
-Eseu-
   George Călinescu este tipul scriitorului total, critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist. Opera sa este extrem de variată, de la poezie, la cea mai completă şi mai complexă istorie a literaturii române. Prin romanele sale, George Călinescu se înscrie în literatura realistă a secolului al XIX lea,cu influenţe balzaciene.
   ,,ENIGMA OTILIEI” a  apărut in martie 1938. Romanul prezintă viata burgheziei bucureştene din prima jumătate a secolului nostru. Titlul original al romanului a fost „Părinţii Otiliei” scriitorul având in vedere ideea paternităţii. Romanul devine o satira vehementa la adresa burgheziei in care relaţiile copii-părinţi s-au degradat datorita banului. În roman se împletesc elemente balzaciene, clasice, romantice şi realiste .
Perspectiva narativa . Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune complexă şi de mare întindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi intrigă complicată.  Este roman realist prin: temă, structura închisă, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale modernităţii.
   Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a –III-a. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate.    Naratorul omniscient ştie mai multe decât personajele sale şi, fiind omniprezent, el controlează evoluţia lor ca un regizor universal.  Romanul urmează arta narativă balzaciană şi prin folosirea tehnicii detaliului care oferă o protecţie realistă a scenelor de viaţă şi a personajelor principale la evenimentele epice. Tipologia personajelor este de esenţă clasică. Acestea sunt conturate realist ,dominate de o singură trăsătură fundamentală:sunt tipuri general umane de circulaţie universală (avarul, arivistul, baba absolută) . Se foloseşte antiteza în prezentarea personajelor . Romanul sintetizează mai multe elemente literare şi formule narative: clasicism,romantism, realism de tip balzacian, tehnici de caracterizare a personajelor.
  Romanul are ca temă viaţa burgheziei bucureştene de la începutul sec. al XX-lea surprinsă în câteva din aspectele ei tipice, relaţiile de familie, dezumanizate de goana după bani. Autorul înfăţişează lumea deţinătorilor de capital şi pe aceea a ariviştilor, cu o ascuţită ironie critică.   
  Semnificaţia titlului . Această „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Îndrăgostit de Otilia, Pascalopol o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Construcţia si momentele subiectului
  Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ("intr-o seara de la începutul lui iulie 1909") si spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei ), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul si trasează principalele planuri epice. 
  Expoziţiunea este realizata in metoda realist -balzaciana: situarea exacta a acţiunii in timp si spaţiu, veridicitatea susţinuta prin detalii topografice, descrierea străzii in maniera realista, fineţea observaţiei si notarea detaliului semnificativ. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi in declin, care a avut cândva energia necesara pentru a dobândi avere, dar nu si fondul cultural.
Romanul începe in cea mai pura metoda balzaciana. Intr-o seara de iulie a anului 1909 , Felix Sima, venea la Bucureşti sa locuiască la tutorele sau moş Costache Giurgiuveanu .
Ii deschide uşa  chiar bătrânul care se bâlbâie si este pe punctul sa nu-l primească, dar spre norocul lui, Felix este întâmpinat cu bucurie de Otilia fiica celei de-a doua soţii a bătrânului si  cunoaşte familia.
  Autorul ii prezintă pe rând cititorului, pe fiecare cu trăsătura de caracter dominanta si ii atribuie lui Felix observarea obiectiva a personajelor .Sunt realizate portretele fizice ale personajelor,cu detalii vestimentare si fiziologice care sugerează,in maniera clasica, trasaturi de familie,elemente de biografie. Toate acestea configurează atmosfera neprimitoare si prefigurează cele doua planuri narative si conflictul.
  Gazda ,moş Costache este un avar, Aglae, sora lui mai mica, este o baba rea . Aurica este fiica Aglaiei, este  nemăritata, rea ca si mama ei si reprezintă tipul femei bătrâne. Ii cunoaşte pe Simion Tulea, soţul Aglaiei care da dovada de o nebunie incipienta si pe Titi Tulea fiul Aglaiei ,un ins fara  prea multa minte. In zilele următoare Felix face cunoştinţa si cu alţi membrii ai clanului Tulea, Olimpia, fiica cea mare a Aglaiei si Stanica Raţiu soţul acesteia . Replicile maliţioase ale Aglaiei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei, motivează ataşamentul lui Felix.
 Desfăşurarea acţiunii
 După o vreme moş Costache suferă un atac cerebral si paralizează, clanul Tulea ii ocupa casa militareste ca sa pună mana pe averea bătrânului. Moş Costache este îngrijit doar de Felix, Otilia si Pascalopol. Spre dezamăgirea celor din clanul Tulea moş Costache isi revine. Pascalopol încearcă cu multa delicateţe sa-l convingă pe moş Costache sa ii asigure viitorul Otiliei . Intriga se dezvolta pe doua planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul  tanarului Felix Sima.
   Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor,in plan moral,ale obsesiei banului. Bătrânul avar,proprietar de imobile , restaurante,acţiuni , nu pune in practica nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei,pentru a nu cheltui bani. Personajul susţine in fond intriga romanului,pana la rezolvarea in deznodământ .Strânge o mare suma de bani cu gândul sa ii depună la banca pe numele Otiliei,dar  când se vede insa  banii, in mod tipic pentru un avar ,ii ascunde sub saltea. Pe neaşteptate paralizează din nou si clanul Tulea se reinstalează in casa.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele doua familii înrudite, care descriu universul social din Bucurestiul de început de secol XX, prin tipurile umane realizate.
Deznodământul
 Stanica Raţiu pândeşte fiecare mişcare a bătrânului si descoperă ascunzătoarea banilor, ii smulge chiar in fata bătrânului si  provoacă moartea acestuia. Cum se vede cu banii Stanica divorţează de Olimpia si se însoară cu  o alta femeie. Aglae isi vede năruite speranţele de a o mărita pe Aurica. Cu multa răutate Aglae si Aurica o alunga pe Otilia din casa Deşi îl iubea pe Felix, Otilia este nevoita sa se mărite cu Leonida  Pascalopol.
 După mai mulţi ani, Felix devenit un medic celebru, îl intalneste intr-un tren care mergea la Constanta  pe Pascalopol. Acesta ii povesteşte ca după cativa ani, el ii redase Otiliei libertatea si ea se măritase cu un tanar bogat din America de Sud.  Pascalopol i-a mai arătat lui Felix o poza cu Otilia,si spre dezamăgirea lui, Felix a văzut o femeie frumoasa dar care nu mai avea nimic din farmecul si misterul Otiliei de alta data. 
 Finalul este închis prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii si a casei lui Moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, in momente diferite ale existentei sale (adolescenta si aproximativ zece ani mai târziu:"după război"). Felix reînvie în memorie cuvintele acestuia: “Aici nu stă nimeni” - ce sună dezolant şi lugubru.
Caracterizarea personajelor:
 Personajele sunt concepute potrivit gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru “căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”. Tipologia personajelor este de esenţă clasicistă; conturate realist, sunt caractere dominate de o singură trăsătură fundamentală, tipuri general-umane de circulaţie universală .
Otilia Mărculescu
   Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează.    Otilia este un personaj tipic de feminitate enigmatică pentru toate personajele romanului.
româneasca   Otilia este fascinanta, mereu imprevizibila, dilematica prin comportament; iubita de părintele nesigur, de Felix care-i înfiora corzile inimii, ocrotita de un străin, Pascalopol, ale cărui sentimente paterne sunt sub semnul întrebării, Otilia este totuşi fara cuib. Otilia traieste drama singuratatii, viitorul ei este ambiguu departe de mult visata fericire.  Comportamentul fetei este derutant: capabila de emoţii puternice trece brusc de la o stare la alta. Acest copil neastâmpărat devine fata noncomformista, veşnic mistuita de neastâmpăr, de dorinţa de a face ceva, este copilăroasa si in acelaşi timp matura .     
   Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materială a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.
  Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie  gânduri furtunoase , neîmpliniri nemărturisite,  singurătate,  zâmbete frânte .  Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol,   ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stanică, agasată de Titi si stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluţia ei „o enigmă”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată, pentru totdeauna în tipare ..Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. 
Felix Sima este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor şi actor , când e nevoie de mişcare de deplasare pentru a crea câmp de acţiune celorlalte personaje. Felix umblă mult, călătoreşte la ţară, cunoaşte şi ne determină astfel să cunoaştem o întreagă lume, oameni din medii diferite ce alcătuiesc armata personajelor din roman. Aşadar Felix e martor şi actor în acelaşi timp. 
   G. Călinescu ii fixează de la început, lui Felix, o fişă biografică: „Se numea Felix Sima şi sosise  în Bucureşti venind de la Iaşi, (…) la tutorele său, Costache Giurgiuveanu”.   Tânărul e studios, s-a dedicat cărţilor şi lumea lui adevărată e lumea ştiinţei.
 Autorul fixează imediat statutul lui Felix faţă de celelalte personaje, iar schema evoluţiei odată fixată, personajul nu face decât să o urmărească, îmbogăţind-o cu noi fapte. 
  Felix păstrează în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată moral, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi se căsătoreşte cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i asigură un statut social superior.
  Ferm şi feroce, munceşte cu seriozitate , publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se potrivit ambiţiei sale.
Costache Giurgiuveanu  este personajul central al romanului pentru că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care se conturează în jurul averii sale în goana după moştenire.
  E tipul avarului, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Mollière, dar se distanţează de acestea prin încercarea de aşi depăşi condiţia. George Călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să şi-o materializeze.
  Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mult. Este un însetat de bani, şi de viaţă. Are multă afecţiune pentru Otilia, dar nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul şi nici pentru a o înfia.
  Bătrânul Costache se deplasează în câmpul său de acţiune pe spaţii largi. Avariţia lui se manifestă începând de la privaţiuni personale (îmbrăcăminte, hrană, interdicţia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar şi în caz de boală) până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casă, după un plan arhitectural întocmit de el. Pentru moş Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar.  Banii, râvniţii bani de toţi membrii familiei Tulea, stau sub salteaua din sufragerie, înveliţi în jurnale vechi şi legaţi cu sfoară. Moartea îi va veni tot de la bani.
Leonida Pascalopol  .Moşierul bogat şi manierat e într-o neconcordanţă prea izbitoare   cu Costache şi rudele sale. Se trăgea dintr-o familie „cu puţin sânge grecesc”, fusese student la Bonn, apoi în Franţa, dar abandonase studiile trebuind, după moartea tatălui să-şi îngrijească mama şi să administreze moşia. Este pasionat de muzică, ştie să cânte la flaut şi apreciază cu ureche de cunoscător interpretarea bucăţilor muzicale ale Otiliei. Personajul se defineşte singur: „sunt un fel de boem”.
  Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral, simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă.
  Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea .
Stănică Raţiu  este personaj care se agită mult, care vorbeşte mult şi care, prin faptele sale, prin gândurile exprimate se înscrie în lungul şir al ariviştilor.  Parvenitismul lui este de o factură nouă, aşa cum şi societatea în care evoluează este cu totul diferită de cea din secolul trecut, trăind într-o lume unde „Zeul la care se închină toţi este banul” (Balzac).
Aglae Tulea , „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o caracterizează Weissman , este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei copii.
Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât tot restul se estompează, cu excepţia copiilor! Aglae încarnează chipul mamei devorate de răutate şi invidie faţă de copiii altora, deformată în chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o facă să devină nobilă.
  Personajul alunecă nu o dată spre comic .Zgârcită şi rapace, invidioasă şi plină de ură, ea sfârşeşte prin a moşteni o casă ruinată şi dărăpănată, fiind înşelată de Stănică şi de Costache, căzând ea însăşi în ţesătura propriilor intrigi.
Aurica Tulea  este imaginea Aglaei în tinereţe, e obsedată de neîmplinirea ei în plan sentimental, căci consideră drept unic scop al existenţei – căsătoria .
 Personajul pendulează constant între comic şi grotesc . În final Aurica nu-şi va vedea realizat unicul ei vis. Urâţenia sufletului se converteşte mereu în urâţenia trupului.
Simion Tulea este soţul Aglaiei si tatăl celor trei copii, Olimpia, Aurica si Titi. Fost mecanic, acum pensionar, devine senil si apatic, evoluând treptat spre nebunie. Starea lui se manifesta prin crize de melancolie sau, dimpotrivă, de agitaţie, devine obsedat de mâncare, se crede Iisus Hristos, lucrează la gherghef  , pictează tablouri
Titi Tulea - tipul retardatului, este mezinul familiei Tulea, un  neputincios, incapabil de a gândi creativ. Este dominat de automatisme , abandonează şcoala. Este încurajat de mama sa, Aglae, in manifestări psihice. Îl moşteneşte ereditar pe tatăl sau, Simion Tulea, devenind treptat la fel de apatic si dezinteresat de tot ce se petrece in jurul lui. 
Repere critice
 ,,Trecând „de la tip la caz”, Călinescu nu analizează direct arhetipul uman, ci mai intai creează personajul cu o trăsătura definitorie, puternic evidenţiata, de care depinde întregul sau joc, pentru ca mai apoi sa isi pună la încercare abilitatile critice in descrierea reacţiilor cat mai excesive determinate de tipologia caracterologica a personajului.” (Nicolae Manolescu)
  ,, Romanul induce cititorului un anumit sentiment, considerat, poate, de mulţi, firesc: „În tot timpul lecturii persistă impresia de joc epic, de mecanic şi nu de organic, de maşinărie perfectă, uluitoare în precizie, imitând viaţa până la iluzia formală.”( Ion Negoiţescu) 


Read More

Toate panzele sus de Radu Tudoran rezumat Partea a IV-a

PARTEA A PATRA: Alcalufii

Speranta a ancorat in golful Narrows pentru a face ultimele pregetiri inainte de a incepe strabaterea stramtorii lui Magellan. Martin Stricland a coborat in port si a intrat intr-un bar, Cristofor Columb. Acolo a vorbit unui tanar, Black Pedro, care avea tatal in America de Nord, spunandu-i ca trebuie sa-l urmeze pe el ca sa-si revada tatal. Si astfel oamenii de la bordul Sperantei s-au inmultit. In drumul ei prin stramtoare, corabia a cunoscut uliaul, un vant venit din munti care bate foarte tare, si tot in acest drum Martin Stricland a ademenit oameni din triburile de pe mal sa-l urmeze, promitandu-le lucruri. Astfel acesta a adunat peste o suta de oameni, numiti alcalufi. Dupa ce a iesit din stramtoare, corabia s-a indreptat spre sud pana la gura de varsare a unui rau. Acolo Anton Lupan a scapat de Martin Stricland lasandu-l pe un mal al raului, iar el a ancorat pe celalalt mal. Acolo, alcalufii, siliti de stapanul lor, au inceput sa stranga fire de aur din nisipul de pe mal.

Pentru a ajuta evolutia lor, Anton Lupan le-a facut ,,case’’ alcalufilor, a facut un fierastrau ca sa-i invete sa faca scanduri. Zi cu zi, sacii lui Martin Stricland se umpleau, dar alcalufii nu mai primeau ce li se promisese, ci numai un pahar cu spirt la sfarsitul fiecarei zile. Dupa ceva vreme petrecuta pe malul raului, Anton Lupan s-a decis sa inceapa expeditia planuita cu vechiul sau prieten din copilarie, pe care nici bunicul nici tatal acestuia nu au izbutit sa o duca la bun sfarsit. Astfel, insotit de Adnana, de plutas si de Mihu, capitanul pleaca sa cerceteze acea zona a Tarii de Foc, necalcata de picior omenesc, lasand sa pazeasca corabie pe Gherasim, pe Ismail, pe Haralamb si pe Ieremia.

In cateva zile capitanul era in varful muntelui din apropierea raului. De sus se vedeau goeleta si satul alcalufilor. Acel tinut neatins de dupa munte nu era deosebit. Era o padure mare, un lac si in departare se vedeau oceanul Atlantic si plaja. Au inceput sa coboare adunand fel de fel de plante, de gaze, pe care le credeau mai deosebite. Dupa ce au ajuns la plaja s-au intors inapoi, dar deviind putin drumul tur. Ajungand din nou la poalele muntelui, Adnana a zarit niste schelete omenesti. Erau toate gramada. Anton Lupan s-a apropiat si a gasit la gatul unuia un lant de aur pe spatele caruia erau scrise doua initiale, A.V. ceea ce nu putea insemna decat Arnold Vaillant, adica tatal lui Pierre. Amarati cum erau, in cateva zile au fost din nou pe munte, seara. Capitanul a vazut o lumina ce cobora spre corabie, iar apoi o flacara mai mare a izbucnit. Atunci a crezut ca satul alcalufilor a luat foc.

Intre timp Martin Stricland a planuit cu Black Pedro moartea celor patru ramasi pe corabie si capturarea ei. In acea seara, un vechi inamic de-al acestuia a intrat in casa la el si s-au luat la bataie. Strainul i-a spus lui Black Pedro ca tatal lui era mort de cinci ani. Mahnit de tradarea lui Stricland, acesta a plecat in padure si s-a intors cu o torta aprinsa, dand foc casei tradatorului, in care acesta inca se mai lupta cu inamicul. Apoi Black Pedro Pedro a traversat raul, dand foc la satul alcalufilor. Dupa ce Gherasim, Haralamb si Iaeremia au parasit corabia sa vada ce se intampla, Black Pedro s-a urcat pe goeleta si i-a dat foc. Ismail s-a repezit repede spre faptas dar a fost ciuruit cu o pusca de Black Pedro pe care a gasit-o pe jos. Gherasim si ceilalti au inceput sa stinga focul, imediat a venit si Anton Lupan care, ingrozit de cele intamplate, a ajutat si el la stingerea focului. A ars o bucata de punte si un catarg, dar astea se puteau repara. Ismail era in stare grava.

A doua zi Speranta a ridicat ancora si a pornit spre Usoaia, cel mai apropiat oras unde puteau gasi un doctor. Au ajuns acolo in cateva zile si medicul l-a consultat imediat pe Ismail. Spre fericirea lui, gloantele care i-au strapuns trunchiul nu au atins puncte vitale, dar un alt glonţ i-a sfarmat rotula. Rezultatul fa fi o gangrena. Deci piciorul trebuia taiat, dar spre nervozitatea capitanului, acel doctor nu avea sculele necesare unei astfel de interventii. Speranta pleca la drum. Dupa catva timp, puroiul de la genunchi s-a ridicat simtitor. Fara sa se mai gandeasca, Anton Lupan l-a intrebat pe Ismail deca accepta sa i se taie piciorul, iar raspunsul a fost ferm: ,,Taiam!’’. Capitanul a adus in cabina un fierastrau si cutite. Dupa cateva zeci de minute acesta a iesit pe punte, plin de sange, anuntandu-i pe ce care erau la aer ca Ismail se va face bine.

In catva timp au ajuns la Capul Horn, un loc unde mareele din Aatlantic se unesc cu cele venite din Pacific. Si astfel se formeaza valuri mari care pot zdrobi o corabie de stanci. Un astfel de val a prins-o si pe Speranta si a aruncat-o pe o stanca. Nimic nu s-a stricat, dar mareele au inceput sa scada, deci nu puteau sa se miste decat peste cateva zile,cand mareele vor atindge aceeasi inaltime. Pentru a fi urnita mai usor, capitanul a dat nisipul pe care il avea ca lest jos. Si astfel dupa o lunga asteptare, goeleta a fost din nou pe apa.


Au mers pana la Punta Arenas unde au incarcat opt vagoane de carbuni. Acolo au asteptat doua luni pentru ca Ismail sa se vindece. In sfarsit Anton Lupan s-a casatorit cu Adnana, pe care a indragit-o de cand a vazut-o prima data si a dat mare petrecere. Ziua urmatoare Speranta a ridicat ancora, iesit din port, si nu dupa mult timp de mers, s-au intalnit cu un pescar care i-a dat capitanului o sticla in care era o scrisoare. Dupa ce a citit-o, a ordonat carmaciului sa shimbe directia. Acolo scria despre corabia prietenului sau ca a naufragiat, supravietuitorii printre care si Pierre Vaillant si locul de unde a scris. Capitanul a cercetat harta, era in mijlocul oceanului, dar nu era nici o insula. Probabil un alt taram necercetat. Atunci a iesit pe punte si i-a indicat carmaciului directia rasarit, si stfel Speranta naviga spre est cu toate panzele sus.
Read More

Toate panzele sus de Radu Tudoran rezumat Partea a III-a

PARTEA A TREIA: Crucea sudului

Imediat ce au parasit strmtoarea, capitanul a ordonat carmaciului sa porneasca spre su de-a dreptul coastei africane. Noul lor pasager, Martin Stricland, nu iesea deloc pe punte, ci statea in cabina lui, band cateva sticle de whisky pe zi. Dupa un timp de mers pe langa continent, corabia a inceput sa se indeparteze incet, incet de acesta, cotind spre est. Mai tarziu, omul de veghe l-a anuntat pe capitan de cateva corabii care se apropie de ei. Anton Lupan a iesit pe punte si ceea ce a vazut nu i-a venit sa creada. Cateva corabii de pirati ii urmareau. Apoi, Ieremia si varul sau Haralamb,cei mai buni tintasi de pe goeleta, au si fost langa parapet cu pustile in mana. Ceilalti si-au adus si ei pustile dar nu s-au apropiat de parapet. Dupa ce corabiile inamice s-au apropiat destul de mult pentru a fi ochite, gloantele au si inceput sa zboare pe deasupra capetelor echipajului. Cei doi puscasi au inceput si ei sa ocheasca spre catargele dusmane cu gandul de a le opri din inaintare. Zis si facut, si astfel ,una cate una, corabiile piratilor incetineau substantial, chiar unele se si rasturnau. Fericiti de isprava lor, Ieremia si Haralamb au fost felicitati, iar pe urma toata lumea s-a intors la postul lui si corabia si-a continuat drumul linistita.

Cand toti erau fericiti ca au scapat de pirati, omul de veghe a anuntat din nou ce rau. Capitanul a venit iar pe punte si uitanduse in spatele corabiei, inlemni. Era armatanul, un vant puternic si fierbinte, care duce nisip de pe coasta Africii. Anton Lupan a ordonat tuturor sa intre in cabine si sa incuie usile, cu exceptia carmaciului, care spre nefericirea lui, era Gherasim. Vantul a trecut repede, dar totul pe bord era alb, acoperit de nisip, iar omul de la carma avea nisip si prin nas.

Dupa ce au trecut de aceste primejdii, au mers cateve zile bune fara aiba griji, dar intr-o dimineata la orizont se vedea cerul intunecat. In cateva ore cerul era intunecat pe deplin. Vantul batea puternic iar valurile incepeau sa creasca in inaltime. Curand a inceput si sa ploua. Acum aproape toata lumea era pe punte: unii strangeau panzele, altii legau diferite lucruri pentru a nu fi luate de valuri. Capitanul era ingrijorat deoarece presiunea atmosferica scadea fara norma. Valurile acum ajungeau pana la parapet iar vantul arcuia catargele de credeai ca se vor rupe in acel moment. Corabia era leganata de valuri ce pe un bebelus de mama lui. Uraganul tinea de trei zile si parea ca nu se va mai opri. Intre timp, Martin Stricland a iesit si el pe punte o data si a varsat toaa apa de baut de pe corabie de ciuda ca nimeni ni i-a adus portia de whisky necesara acelei zile. Acum Gherasim era la carma cand, in fata la goeletei, la cateva sute de metri, s-a format un val urias de trei ori cat catargele. Toata lumea a intrat sub punte, numai carmaciul ba. Era sigur ca va salva corabia de la naufragiu. Camd valul s-a apropiat, goeleta a inceput sa se urce si in cateva secunde era in varful valului care apoi s-a departat lasand corabia ,,jos’’. Acesta era semnul sfarsitului uraganului. A doua zi soarele a rasarit, triumfand in sfarsit in fata norilor.

Oamenilor a inceput sa le fie sete si cand au vazut butoaiele aproape goale au innebunit de furie. Au rezistat un timp fara apa. Intr-una dintre aceste zile ce calvar, Negrila a sarit peste parapet in apa, si a fost cu greu salvat din gura rechilor infometati. Curand a inceput sa ploua iar echipajul a fost din nou revigorat.

Dupa cincizeci de zile de navigatie pe mare, in sfarsit corabia cu pavilion romanesc a zarit uscatul si a intrat intr-un mare port pe coasta Braziliei. Capitanul s-a dus la capitanie si a facut actele de intrare in port. Apoi s-a dus sa-i scrie Adnanei sa ia primul vapor spre Montevideo. Cand s-a intors inapoi la corabie, Anton Lupan a ramas fara rasuflare. Fata lasata de el la Marsilia era aici. Tatal ei a murit, ea a vandut brutaria si a luat un vapor pana aici. Dupa ce s-au recunoscut si imbratisat, au urcat pe corabie. A doua zi au pornit spre sud de-a lungul coastei Americii de sud.

Ziua urmatoare au fost la Montevideo, capitala Uruguaiului, unde capitanul le-a dat voie oamenilor sa se plimbet prin port. Ismail, batand strazile in lung si-n lat, a juns intr-un loc unde se vindea la licitatie on fonograf, care canta un cantec turcesc. Bucatarul a participa si el la licitatie, in concurenta cu un trimis al presedintelui acele tari. Licitatia a tinut pana la o suta de pesos, pret dat de Ismail. Cand acesta s-a intors la corabie cu ordinul de plata, capitanul a incremenit. Alaturi de bucatar a venit si cel care a vandut piesa, cerand banii. Pentru ca Ismail sa nu ajunga la inchisoare, Anton Lupan a fost nevoit sa plateasca. Corabia si-a continuat drumul si dupa cateva zile a ajuns la Buenos Aires, capitala Argentinei. Aici capitanul le-a dat din nou voie oamenilor sa se plimbe prin opras, iar Ismail, din nou, si-a gasit ce face. A ajuns intr-un loc un se faceau lupte de cocosi. Dupa ce a intrat a vazut ca lumea paria pe un anumit cocos si a vrut si el sa faca acelasi lucru. Astfel, a pariat cu foarte multi oameni dar, spre dezamagirea lui cocosul pe care a pariata pierdut. Neavand cu ce plati, Ismail a juns la inchisoare. Tot echipajul Sperantei era dezamagit. Mihu s-a dus intr-o zi sa-l viziteze si bucatarul i-a cerut un ultim serviciu. Sa se duca la acel ring sa vada cere cocos a castigat urmatoarea lupta. Intimp ce se indrepta intr-acolo, musul a vazut la o pravalie pe cel care il batuse pe Gherasim la Marsilia. Fara sa se mai gandeasca a fugit pana la corabie unde i-a povestit cele vazute capitanului. Insotit de cativa oameni din chipaj, Anton Lupan s-a indreptat in graba catre acea pravalie. A asteptat sa se faca seara si, inainte ca faptasul sa inchida magazinul, capitanul a intrat si la silit sa inapoieze banii furati, si o despagubire. Cu acesti bani Ismail a fost eliberat, dar nimeni nu mai avea incredere in el.


Dupa ce a zabovit cateva zile in Buenos Aires, Speranta in sfarsit pornea la drum si in cateva zile omul de veghe anunta apropierea Capului celor unsprezece mii de fecioare, locul de unde trebuia sa-si inceapa Anton Lupan exploatarea Tarii de Foc.
Read More

Toate panzele sus de Radu Tudoran rezumat partea 2

PARTE A DOUA: Ultima sirena

In drumul ei spre Pireu, Speranta face prima escala la Stambul. Acolo Anton Lupan trece in registrul Capitanieii poposirea corabiei si ii cumpara o pereche de cizme lui Mihu. Plimbandu-se pe strazile orasului, intra intr-un hotel si aude un glas luandu-si ramas bun de la un oarecare Pierre Vaillant. Dupa ce tresari, a iesit in strada, crezand ca este prietenul sau disparut, dar in zadar. Capitanul a ordonat echipajului sa cerceteze gara si portul, dar si aceste au fost inutile. Pierre Vaillant era de negasit.

Inainte de plecare, Anton Lupan s-a decis sa ia un negustor, Agop din Bazar, pana la Pireu si un calugar pana la insula Skyros. Pe drum, calugarul statea in cabina si citea mai tot timpul, iar asta dadea de banuit, dar numai lui Mihu. Acesta, intr-o zi, a scotocit prin sacul calugarului si a gasit un pasaport in care era trecut numele de Pierre Vaillant. Baiatul s-a dus imediat la capitan care dupa, ce a ordonat echipajului sa se adune in jurul lui l-a chemat pe calugar pe punte, numindu-l ca pe prietenul sau. Acesta a tresarit imediat dar a fost imediat incoltit de echipaj si demascat in fata tuturor. Gherasim l-a recunoscut imediat. Era Spanu, piratul care a pradat corabia prietenului capitanului. Oamenii au pus imediat mana pe pusti si au constatat ca de fapt presupusul calugar nu citea in cabina, ci infunda pustile cumparate de Anton Lupan la Stambul. Piratul a fost imediat legat, iar capitanul a ordonat carmaciului sa se indrepte catre insula lui Spanu. Ajunsi aproape de tarm, au vazut o barca cu cinci oameni indreptandu-se catre goeleta. Au spus intrebat daca un calugar nu i-a rugat sa-l ia pana aici si apoi au fost imediat inconjurati, legati si alaturati lui Spanu in hambar.

Capitanul impreuna cu alti cativa oameni inarmati au pornit in cautarea restului de pirati care mai erau pe insula. Traversand insula, au vazut o alta corabie ancorata la cativa metri de insula. S-au indreptat intr-acolo si, spre marea lor surprindere, era corabia lui kir Iani, pe care de altfel l-au si gasit pe vas legat, impreuna cu un barbat si o fata, Adnana. Anton Lupan afla de la aceasta ca mai erau doi pirati pe insula si ca Spanu avea o comoara intr-o pestera. Cei doi au plecat in cautarea comorii, dar nu au gasit decat covoare, matasuri. Dupa ce s-au intors la Penelopa, capitanul s-a dus sa vada ce fac Spanu si cu ai sai. Si dupa ce a ajuns pe plaja a incremenit. Speranta nu mai era acolo, iar in departare se vedea o corabie indepartandu-se. Intors inapoi la Penelopa, acesta a preluat comanda de la kir Iani pentru ca l-a salvat din mainile lui Spanu si a plecat in urmarirea Sperantei.

In hambarul Sperantei stataeau acum legati Agop si Ismail, singurii ramasi pe punte dupa plecarea Capitanului. In timp ce Ismail dormea, Agop i-a eliberat pe pirati de frica sa nu pateasca ceva si acum acestia conduceau corabia. Spanu nu le dadea detinitilor de mancare decat paine si apa. Dupa un timp Ismail s-a saturat is a reusit sa se elibereze din franghii. Din hambar in cabina capitanului unde statea Spanu, era o usa bine acoperita pe care numai el si Anton Lupan o stiau si prin care a reusit sa fure niste slanina si niste vin. Intr-o noapte cand numai Spanu si un alt piret mai erau pe punte, Ismail a iesit pe acea usa, a luat o lingura de fier si i-a poctin pe fiecare din cei care mai erau pe punte, care au lesinat. Dupa ce i-a legat si i-a dus in hambar, Ismail i-a incuiat in cabina pe restul piratilor care dormeau. Asa u au trecut zile cu bucatarul la carma. Intr-o zi a venit furtuna si panzele au fost coborate, cand Ismail a vazut in departare un corabie de pirati care ii urmarea cu panzele sus. Atunci, bucatarul le-a ridicat si el, iar dupa putin timp piratii au ramas mult in urma, dar bucatarul nu a coborat panzele, ci a continuat patru zile cu ele ridicate. A cincea zi era senin si tarmul era aproape. Corabia a ancorat. In jur erau numai palmieri. Era tarmul Africii. Iar, dintr-un sein a aparut din nou corabia de pirati dar, dupa ce s-a apropiat mai mult, Ismail a observat ca du erau pirati, ci era Anton Lupan.

Dupa ce tot echipajul Sperantei fu unit din nou pe punte, capitanul i-a inapoiat vechea functie lui kir Iani. Apoi a ordonat ca piratii adevarati sa fie adusi pe punte. Anton Lupan a incercat sa afle de la Spanu unde este Pierre Vaillant dar nu a obtinut decat raspunsul ca este in viata si ca locul unde se afla costa eliberarea lui si a unuia dintre pirati. Capitanul si-a calca pe inima si nu a fost de acord.

Atunci Speranta a ridicat ancora si a plecat spre Pireu cu un vant foarte slab. Deodata, aflandu-se langa parapet, Spanu si piratul sau au sarit in apa crezand ca pot inota pana la mal, iar spre deliciul celor care se aflau pe bord, au fost imediat sfasiati de rechini.

Corabia a uitat repede aceste fapte sangeroase si a pornit mai departe spre Pireu. Dar ia trebuit patru zile Sperantei sa ajunga pe coasta african, iar acum intr-o luna nu a strabatut nici trei sferturi din drum. Dupa ceva timp au ajuns la Pireu. Aici au debarcat cheresteaua si se angajeaza sa duca trei sute de butoaie cu ulei de masline la Marsilia. Pe la jumatatea drumului, Anton Lupan a gasit pe cartile sale de navigatie o scrisoare de-a lui Spanu, probabil uitata. Dupa ce a citit-o a intepenit zburandu-i iar gandul spre prietenul sau. Din acea scrisoare a aflat unde se afla Pierre Vaillant, si anume pe insula Musarah, in Marea Rosie.

Capitanul i-a spus imediat carmaciului sa faca cele-ntoarsa si nu a mai oprit pana la Port Said, de unde a cumparat tunuri pentru lupta cu piratii lui Spanu. Inainte sa ajunga pe insula, oamenii s-au deghizat pentru a nu fi banuiti de la departare. Pe plaja erau numai lesuri mancate partial de pasari si de muste. Acolo a fost o batalie. Dupa ce si-a luat oamenii si barca, Anton Lupan s-a dus pe insula. Nu mai era nici un semn de viata. Deodata se auzi o bubuitura puternica si Negrila, care era mai in fata a cazut la pamant dar s-a sculat repede, dar numai in trei picioare. Un glonĹŁ in nimerise piciorul. De dupa o stanca iesi un pirat cu pusca in mana pe care o lasa apoi jos. Silit de capitan, acesta a povestit cele ce s-au intamplat pe insula, si anume ca prizonierii, in frunte cu Pierre Vaillant, s-au rasculat si au omorat toti piratii si au fugit cu o corabie construita chiar de inginerul francez pentru Spanu.

Anton Lupan s-a intors repede pe puntea Sperantei si a ordonat plecarea. In putin timp au fost inapoi la Port Said unde l-a lasat pe ultimul pirat politiei si unde a aflat din registrul capitaniei ca prietenul sau a inregistrat corabia facuta chiar de el cu numele de L’esperance, dar nu si unde s-a indreptat. Capitanul aluat decizia de a pleca spre Marsilia si apoi in lunga sa expeditia la care visa de cand era copil. In drumul lor spre locul unde trebuiau sa lase cele trei sute de butoaie, Adnana fredona melodii ca de sirena, ceea ce ia incantat pe cei de pe bord.

Ajunsi la Marsilia, Adnana s-a dus acasa la tatal ei. Capitanul a ajutat-o facandu-i o brutarie, pe care fata a numit-o, cu acordul echipajului, Speranta. Intr-o zi, in timp ce umbla pe chei, Gherasim a fost atacat si batut de un ’’prieten’’ mai vechi, si i-au fost furati putinii bani pe care echipajul ii mai avea. In acest timp Anton Lupan a trimis srisoare la Saint-Malo intreband de Pierre Villant, dar a aflat printr-o alta scrisoare primita de la mos Leon ca a plecat peste Atlantic sa-si implineasca visul.


Tot echipajul era descumpanit ca nu puteau pleca deoarece nu aveau bani. Dar, intr-o zi, zambetul le veni pe buze cand un cautator de aur, Martin Stricland le-a cerut sa-l duca pana in America de Sud, in Tara de Foc, pe cheltuiala sa. Urmatoarea zi, si-au luat ramas bun de la Adnana si au inceput calatoria. Au oprit pentru ultima data in Europa la Gibraltar de unde au luat provizii si toate cele necesare unei lungi calatorii peste Atlantic. Chiar in acea zi au parasit tarmul batranului continent si au pornit spre America.
Read More

Toate panzele sus de Radu Tudoran rezumat partea I

PARTEA I: La poarta levantului

Pe la jumatatea lunii martie in 1881, corabia greceasca Penelopa cobora la vale pe bratul din mijloc al Dunarii, incarcata cu cereale, indreptandu-se catre Pireu. Capitanul ei se numea kir Iani Ghinis era un negustor iscusit si marinar batran, botezat de toate furtunile din arhipelagul grecesc.

In drumul ei de la Braila spre Pireu, Penelopa a facut o escala la Galati. Trenul de la Bucuresti sosi in acelasi timp cu corabia greceasca, si din vagonul de clasa intai a coborat un domn imbracat in haine straine, Anton Lupan, personajul principal al acestui roman. Suindu-se intr-o birja, acesta merse in port. Mergand prin oras, a intrat la biroul domnului Iacomachi unde l-a intrebat de prietenul sau vechi Pierre Vaillant. Raspunsus fu negativ si eroul nostru iesi descumpanit din birou. Inaintand spre birja, Anton Lupan s-a oprit in fata unei tejghele unde se tragea cu pusca. Un ins zdrentaros s-a apropiat de taraba si si-a incercat si el noroculâ, castigand toata averea proprietarului.

Vazand indemanarea insului de a manui pusca, Anton Lupan l-a luat cu el. Intai i-a aflat numele, ca are un frate, apoi i-a facut o propunere de a-l insoti intr-o expeditie pana la capatul pamantului, iar raspunsul fu clar pozitiv.

Mergand prin port, intalnesc corabia greceasca. Apoi s-au inteles cu capitanul sa-i ia si pe ei pana la Stambul, pentru sapte icosari. Anton Lupan a intrat in cabina echipajului, care manca, salutandu-i marinareste. Atunci il recunoscu imediat pe carmaciul corabiei, Gherasim, prieten vechi de-al lui. S-au asezat si romanii la masa, au mancat.

A doua zi Penelopa a pornit, si intr-o ora a fost la Sulina. Kir Iani a coborat pe chei si s-a intalnit cu alti capitani. Vantul a inceput sa scada si nu mai puteau pleca in ziua aceea catre Pireu. Anton Lupan a vazut un far catre gura de varsare a Dunarii si s-a indreptat intr-acolo, iar Ieremia a plecat la varul sau, Haralamb. O batrana statea pe malul marii, de la care acesta afla ca paznicul farului se numea Ifrim.

Plimbandu-se pe plaja, a vazut multe epave, dar una ii starnea mari emotii. Stand si reflectand asupra epavei, isi dadu seama ca aceata era corabia lui cu care naufragiase Piere Vaillant. Atunci un batran s-a apropiat de el, chiar mos Ifrim, de la care a aflat ca aceasta corabie a fost pradata de un oarecare pirat, Spanu. S-a facut seara si batranul a plecat sa aprinda farul.

Anton Lupan a facut si el cale intoarsa pana la Penelopa, unde i-a spus lui Ieremia ca vor ramane la Sulina, si unde l-a convins pe Gherasim, carmaciul, sa-l urmeze.

Fiecare avea taina lui, Ieremia, Gherasim, Ismail, dar cea a lui Anton Lupan era cea mai misterioasa.

Acesta era singur cu tatal lui; mama lui murise nascand un al doilea copil ca nu a trait mai mult de o zi. Pe la saptesprezece ani, a luat vaporul Arhiducele Abrecht catre Franta, pentru a merge la studii. Ajuns la destinatie, s-a inscris la liceul si apoi la Politehnica din Paris, unde a studia zece ani si unde si-a facut un prieten bun, Pierre Vaillant. Dupa terminarea scolii, in vacanta, au mers la Saint-Malo, orasul natal a lui Pierre, unde a cunoscut o alta lume, marea, barcile, corabiile, oescarii si a inceput sa iubeasca aceata viata. Acolo s-a specializat in fabricarea de corabii de lemn. Bunicul lui Pierre, mos Leon, locuia intr-un sloop vechi tras pe mal. Acolo cei doi prieteni au gasit niste scrisori si o carte care aveau sa le schimbe viata. Scrisorile erau de la vestitul om de stiinta, Charles Darwin, dar nu intelegeau ce legatura avea mos Leon cu acel om de stiinta, pana ce au citit carte pubicata tot de Charles Darwin. De acolo au aflat ca cei doi au incercat sa exploateze un tinut neatins de picior omenesc, in Tara de Foc, adica in sudul Americii de sud, dar nu au reusit. De acolo au mai aflat ca tatal lui Pierre a murit tot in incercarea de a exploata tinutul. Acest lucru i-a determinat pe cei doi prieteni sa se incapatinaze sa mearga intr-acolo. Au inceput pregatirile terminand scoala, luindu-si diploma de ingineri constructori de vapoare si prin a merge la Stambul. Acolo au lucrat la constructia de cai ferate si din banii obtinuti in cativa ani, au cumparat o goeleta de la un marinar batran, Marta, pe care au numit-o apoi L’esperance. Pierre Vaillant a plecat cu ea catre Sulina carand marfa iar Anton Lupan a ramas la Stambul muncind cat si pentru prietenul sau, deci luind salariu dublu. A trecut ceva timp si L’esperance nu se mai intorcea, dupa care constructorul a aflat ca in timp ce goeleta naviga catre Sulina, a fost furtuna si corabia s-a inecat. Apoi Anton Lupan a luat un barcaz pana la Pireu si apoi un vapor olandez pana in Indii. Intorcandu-se acasa, la Bucuresti, a aflat ca tatal sau nu mai era. Dupa ce a vandut casa si bunurile care mai erau in ea a plecat in cautarea unei corabii la gura de varsare a Dunarii.

Anton Lupan s-a intors la Penelopa, a debarcat, imreuna cu Ieremia si cu Gherasim, iar intr-un tarziu l-a convins si pe Ismail sa li se alature. Dimineata s-au dus pe plaja si au inceput sa dezgroape goeleta naufragiata si s-o repare. Intre timp Ieremia l-a adus si pe varul Haralamb. Anton Lupan a trimis puscasul la Galati dupa materiale. Cand acesta a venit, corabia era deja dezgropata si pusa pe schele. Impreuna cu materialele, Ieremia a adus si un copil, Mihu, impreuna cu cainele sau, Negrila, pe care l-a gasit cu vaporul cu care a venit de la Galati. Restul oamenilor l-au primit cu placere. Ieremia, fara voia capitanului, a ordonat unui plutas sa-i aduca un trunchi de copac la Sulina. In timp ce reparau corabia, au vazut o pluta cu panze coborand la vale pe Dunare, lucru ne mai intalnit pana atunci. Ajuns aproape de gura de varsare, plutasul a fost atras de curenti dar, prin niste manevre demne de aplauze, a adus pluta la mal, impreuna cu viitorul catarg. Dupa ce a fost putin certat de oameni, Anton Lupan s-a apropiat de el, a aflat ca il cheama Cristea Busuioc si, atras de dibacia sa in navigatie, i-a oferit un post in viitorul echipaj care va infrunta marile si oceanele. Raspunsul a fost fara dubii pozitiv, iar echipahul goeletei L’esperance era din ce in ce mai imbelsugat. Gandindu-se mult, Anton Lupan s-a gandit sa-i schimbe numele in Speranta, crezand ca este mai potrivit.

Dupa ce a fost complet reparata, corabia a fost data la apa, i-au fost puse catargele si a fost dusa in port. Intai au facut un drum scurt de incercare pe mare, apoi s-au intors la Sulina pentru a face primul drum adevarat. In port au intalnit un exportator, Leonida Velisaratos, si cu care capitanul s-a inteles sa-i transporte cherestea la Pireu. Gherasim, un bun negustor, crezand ca l-a pacalit pe kir Leonida cerand foarte multi beni pentru transport, a fost foarte nervos dupa ce a aflat chiar de la Velisaratos ca pretul cherestelei la Pireu era de cinci ori mai mare decat cel pe care la cerut el.


Ziua urmatoare, Speranta a parasit Dunarea si, pornind spre Pireu, naviga cu toate panzele sus.
Read More

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi comentariu literar

Costache Negruzzi

Alexandru Lapusneanul




Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, primul scriitor modern din Moldova, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana.
Capodopera a prozei noastre, nuvela "Alexandru Lapusneanul" a aparut in 1840, in primul numar al revistei Dacia literara, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program.
Nuvela prezinta un episod din istoria Moldovei, in fragmente simetrice, cu o gradatie dramatica si de o maxima concentrare. - cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).
Punctul de plecare al nuvelei se afla in "Letopisetul" lui Grigore Ureche, fara nici o intentie insa de "reconstituire" istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.
Actiunile lui Lapusneanu sunt puse in slujba mentinerii si cresterii autoritatii domnitorului, in interesul tarii, impotriva marii boierimi feudale framantate de intrigi si de lupte pentru domnie.
In componenta nuvelei intra patru capitole, fiecare avand cate un motto semnificativ si rezumativ, totodata. Astfel, "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...", se refera la conflictul anuntat inc din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. Cel de-al doilea capitol, al carui motto este: "Ai sa dai sama, Doamna!", starneste interventia damnei Ruxandra in a tempera conflictul generator de ura si razbunare. "Capul lui Motoc vrem..." reprezinta punctul culminant al nuvelei, gradat in trei tablouri: cuvantarea ipocrita a domnitorului in biserica din Suceava, ospatul de la palatul domnesc si uciderea celor 47 de boieri, dupa care urmeaza "dreptatea" facuta multimii prin sacrificarea lui Motoc. Ultimul capitol, "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu" este al finalului tragediei si al deznodamantului, totodata, prin moartea lui Lapusneanu otravit de boierii Spancioc si Stroici cu complicitatea domnitei Ruxandra si a mitropolitului Teofan.
Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.
In centrul nuvelei, Negruzzi il aseaza pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje sau fapte fiind orientate spre reliefarea personalitatii acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.
Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.
Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.
Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".
Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de "blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.
In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.
Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".
Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.
Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult". Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul lui Motoc vrem".
Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.
Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.
Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.
Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.
Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.
Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.
George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale".
 
Read More

Argumentare operă epică la „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Argumentare op. epică
Opera „Baltagul” este scrisă de Mihail Sadoveanu şi a apărut în anul 1930. Mihail Sadoveanu a fost unul dintre marii prozatori români ai secolului al XX-lea.
Opera epică este opera literară scrisă în versuri sau proză în care autorul îşi exprimă indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor.
Această operă este o operă epică deoarece acţiunea este plasată în timp şi spaţiu. Timpul acţiunii este „cătră sărbătorile de iarnă” iar spaţiul este „satul Victoriei şi al lui Nechifor Lipan”.
Modurile de expunere folosite sunt naraţiunea (utilizată în relatarea întâmplărilor) care se îmbină cu dialogul (folosit în dinamizarea acţiunii) ex. „ –Care scrisoare? ”şi cu descrierea (folosită în crearea cadrului spaţial şi temporal al acţiunii) ex. „satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între garduri de răzlogi”.
În operă se observă prezenţa naratorului obiectiv prin folosirea verbelor la persoana a III-a: sărută, începea, se desfăcuse, era, zice.
Aducând argumentelede mai sus am demonstrat că opera „Baltagul” scrisă de Mihail Sadoveanu este o operă epică.
Read More

Argumentare operă epică la „Popa Tanda” de Ioan Slavici

Argumentare op. epică
 Opera  „Popa Tanda” este scrisă de Ioan Slavici şi publicată pentru prima oară în 1873 în revista Convorbiri literare. Face parte din volumul „Novele din popor”. Ioan Slavici a fost unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.
Opera epică este opera literară scrisă în versuri sau proză în care autorul îşi   exprimă indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor.
Opera „Popa Tanda” este o operă epică deoarece are acţiune ce se poate relata pe momentele subiectului literar. În expoziţiune părintele Trandafir este preot în satul Butucani fiind un om bun, înţelept, harnic şi foarte sincer; acesta este mutat în satul Sărăceni, un sat dezolant cu oameni săraci şi leneşi. Intriga începe când părintele se hotărăşte să le schimbe atitudinea sătenilor faţă de muncă. În desfăşurarea acţiunii părintele încearcă prin sfaturi, batjocură, ocară, apoi prin exemplul personal să  îşi atingă scopul iar oamenii se apucă de muncă. Punctul culminant este atunci când satul devine unul prosper. În deznodămând este prezentat părintele Trandafir care, deşi îmbătrânit, a rămas acelaşi.
Acţiunea operei este plasată  în timp şi spaţiu. Timpul acţiunii este pe durata vieţii părintelui Trandafir iar spaţiul acţiunii este în cele două sate: Butucani şi Sărăceni.
Modul de expunere predominant în text este naraţiunea folosită în relatarea întâmplărilor în ordine cronologică. Aceasta se îmbină cu descrierea (utilizată în prezentarea cadrului acţiunii) şi dialogul (folosit în dinamizarea acţiunii şi caacterizarea personajelor). În operă se observă prezenţa naratorului obiectiv deoarece relatarea  se face la persoana a III-a.
În concluzie am demonstrat că opera „Popa Tanda” scrisă  de Ioan Slavici este o operă epică.
Read More

Argumentare schiță la „D-l Goe” de I.L. Caragiale

Argumentare schiță
Schiţa „ D-l Goe” scrisă de I. L. Caragiale face parte din volumul  „Momente şi schiţe” având ca temă educaţia greşită primită de copii din familiile înstărite.
Schiţa este opera literară în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, cara într-un stil concis prezintă un singur episod semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor personaje.
„ D-l Goe” este o schiţă deoarece are o acţiune liniară desfăşurată pe un singur plan narativ: călătoria lui Goe şi a damelor la Bucureşti. Acţiunea se desfăşoară într-un timp relativ scurt pe data de 10 mai, pe parcursul a câtorva ore de călătorie cu trenul. Spaţiul acţiunii este limitat, deoarece la început acţiunea se desfăşoară pe peronul din urbea X, apoi în trenul accelerat.
Opera are un număr relativ mic de personaje, doar Goe şi damele cu care este însoţit, iar ca personaj episodic apare conductorul.
Ca moduri de expunere, naraţiunea se îmbină cu dialogul pentru dinamizarea acţiunii. Dialogul evidenţiază contrastul dintre aparenţă şi esenţă, adică dintre ceea ce par personajele şi cea ce sunt de fapt. De exemplu Goe vrea să pară un copil educat, însă se dovedeşte contrariul. Textul operei este de proporţii scurte.
În concluzie pot afirma că „ D-l Goe” este o schiţă.
Read More

Argumentare fabulă „Câinele și cățelul” de Grigore Alecsandrescu

Argumentare fabula
Prin opera „Câinele şi căţelul”, Grigore Alecsandrescu satirizează dorinţa celor ce vor să parvină prin orice mijloace, să ajungă puternici prin ipocrizie, aroganţă şi ameninţări.
Fabula este o creaţie epică, în versuri sau în proză, în care autorul, prin intermediul animalelor, plantelor sau obiectelor personificate, satirizează defecte sau moravuri omeneşti cu scopul de a le îndrepta.
Fabula cuprinde două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala sau învăţătura care se desprinde din text, direct sau indirect.
În opera „Câinele şi căţelul” autorul pune în discuţie prin intermediul personajelor sale, întruchipate de animale personificate, principiul egalităţii între semeni. Câinele este un simbol pentru omul nesincer, al cărui ţel ascuns să parvină prin ipocrizie, iar căţelul întruchipând omul naiv care crede cu uşurinţă vorbele auzite.
Acţiunea aduce în prim-plan o întâmplare prin intermediul personajelor animaliere. Întâmplarea propriu-zisă începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care îşi exprimă indignarea faţă de pretenţia celor mai puternici, precum lupii, urşii şi leii, că „preţuiesc ceva” prin originea lor nobilă. El consideră că acest aspect este o întâmplare. În acest fel el critică lipsa de modestie a celor mai puternici ca el.
În spijinul ideilor sale, aduce exemplul ţărilor civilizate în care există egalitate şi exemplul propriu. Samurache, încurajat de cuvintele lui Samson, intervine exprimându-şi afecţiunea şi bunele intenţii, tratându-l ca pe un frate. Samson este uimit de îndrăzneala acestuia, îi răspunde urât: „potaie”, „lichea neruşinată”, chiar îi promite bătaie. Aici reiese falsa modestie, ipocrizia acestuia şi naivitaea omului de rând faţă de vorbele celor puternici.
Morala este simplă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decât el, iar în faţa celor slabi dorea să menţină diferenţa de poziţie socială. Dialogul este utilizat în convorbiera dintre personaje pentru a scoate în evidenţă trăsături ale caracterului acestora: ipocrizia şi naivitatea.
Personificarea este figura de stil predominantă. Celelalte figuri de stil folosite: epitete, repetiţii, enumeraţii, comparaţii subliniază oralitatea stilului şi naturaleţea dialogului.
Aducând aceste argumente opera „Câinele şi căţelul” este o fabulă.
Read More

Argumentare pastel la poezia „Iarna” de Vasile Alecsandri

Argumentare la pastelul „Iarna”
Poezia „Iarna” este scrisă de Vasile Alecsandri. Acesta este recunoscut ca părinte al celei mai cunoscute specii a liricii descriptive: pastelul.
Pastelul este specia genului liric în care se prezintă sentimentele şi trăirile eului poetic, în legătură cu un colţ din natură, surprins într-un anumit anotimp sau moment al zilei. Termenul pastel numeşte o compoziţie realizată cu creioane colorate, în tonuri pastelate.
Prin descrierea artistică, se prezintă impresiile şi trăirile poetului, în ipostaza unui eu contemplator al peisajului hibernal, care îi provoacă o varietate de reacţii, de la teamă la admiraţie şi de la nostalgie la veselie: „şi pe-ntinderea pustie, fără urme”.
Cele patru catrene corespund unor tablouri poetice, care surprind deopotrivă natura cosmică şi cea terestră, într-o deplină comuniune. Primul tablou creează o imagine a unui cer devenit stranie oglindă a spaţiului terestru, prin reflectarea norilor „ca lungi troiene călătoare”. În al doilea tablou, accentul cade asupra componentei temporale, redată prin enumeraţie şi repetiţie: „ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!”. Chiar şi soarele „rotund şi palid” trezeşte nostalgia unei vârste dispărute, a visului de tinereţe.
O caracteristică importantă a pastelului este abundenţa imaginilor artistice şi a figurilor de stil. Astfel, spaţiul contemplat se extinde la dimensiunile întregii ţări, personificată  în două ipostaze: a unei femei frumoase cu „umeri dalbi” şi a unei amazoane apărate de o „zale argintie”. Comparaţiile redau nota de dinamism, „fulgii … ca un roi de fluturi albi”.
Epitetul personificator în inversiune (doritul soare)  are menirea de a exprima în mod direct, nemijlocit, sentimentele eului liric faţă de astrul vieţii. Imaginea auditivă din finalul poeziei (voios răsună clinchete de zurgălăi) lasă cititorului impresia optimistă a victoriei omului în faţa iernii.
În concluzie pot afirma că poezia „Iarna” este un pastel.
Read More

Argumentare nuvelă la „Popa Tanda” de Ioan Slavici

Argumentare nuvela
 Nuvelele lui Ioan Slavici sunt realiste, deoarece autorul a observat îndeaproape viaţa ţăranilor ardeleni. Opera „Popa Tanda” a fost publicată în 1875 fiind operă epică în care naratorul relatează fapte şi întâmplări care îl au în centrul lor pe părintele Trandafir.
Nuvela este opera epică în proză de dimensiuni medii, cu un fir narativ central, care are o construcţie riguroasă a subiectului, cu un conflict concentrat care implică un număr relativ redus de personaje.
Acţiunea operei are un singur fir narativ care este structurat pe o succesiune de episoade. Episoadele care se succed în operă sunt: părintele Trandafir este preot în satul Butucani fiind un om bun, înţelept, harnic şi foarte sincer; acesta este mutat în satul Sărăceni, un sat dezolant cu oameni săraci şi leneşi; părintele se hotărăşte să le schimbe atitudinea faţă de muncă; acesta încearcă prin sfaturi, batjocură, ocară, apoi prin exemplul personal; oamenii se apucă de muncă, satul devine unul prosper iar părintele Trandafir deşi îmbătrânit a rămas acelaşi.
În operă există un conflict principal care generează alte conflicte secundare. Ioan Slavici pune în prim-plan conflictul exterior dintre părintele Trandafir şi enoriaşii săi, conflict cauzat de sinceritatea preotului care încearcă să le schimbe atitudinea faţă de muncă. Acest conflict generează conflictul interior al preotului care trece de la o stare sufletească la alta: entuziasmul său se transformă în dezamăgire profundă şi apoi creează o stare de disperare în sufletul preotului.
Accentul nu cade pe acţiune, ci asupra trăirilor şi evoluţiei personajelor. Ioan Slavici construieşte acest personaj ilustrând chipul preotului ardelean ca model spiritual al ţăranului român. Părintele Trandafir era un om înţelept, harnic, ambiţios fapt reieşit din descrierea făcută de Slavici la începutul operei şi din faptele sale. La sfârşitul operei, părintele Trandafir este văzut ca „omul lui Dumnezeu”.
În această operă, principalele moduri de expunere sunt naraţiunea şi descrierea care se împletesc cu dialogul. Aducând argumentele de mai sus am demonstrat că opera „Popa Tanda” este o nuvelă.
Read More
Abonați-vă la: Postări (Atom)