Castigi 3 dolari pe saptamana

Se afișează postările cu eticheta comentariu literar. Afișați toate postările

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi comentariu literar

Costache Negruzzi

Alexandru Lapusneanul




Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, primul scriitor modern din Moldova, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana.
Capodopera a prozei noastre, nuvela "Alexandru Lapusneanul" a aparut in 1840, in primul numar al revistei Dacia literara, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program.
Nuvela prezinta un episod din istoria Moldovei, in fragmente simetrice, cu o gradatie dramatica si de o maxima concentrare. - cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).
Punctul de plecare al nuvelei se afla in "Letopisetul" lui Grigore Ureche, fara nici o intentie insa de "reconstituire" istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.
Actiunile lui Lapusneanu sunt puse in slujba mentinerii si cresterii autoritatii domnitorului, in interesul tarii, impotriva marii boierimi feudale framantate de intrigi si de lupte pentru domnie.
In componenta nuvelei intra patru capitole, fiecare avand cate un motto semnificativ si rezumativ, totodata. Astfel, "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...", se refera la conflictul anuntat inc din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. Cel de-al doilea capitol, al carui motto este: "Ai sa dai sama, Doamna!", starneste interventia damnei Ruxandra in a tempera conflictul generator de ura si razbunare. "Capul lui Motoc vrem..." reprezinta punctul culminant al nuvelei, gradat in trei tablouri: cuvantarea ipocrita a domnitorului in biserica din Suceava, ospatul de la palatul domnesc si uciderea celor 47 de boieri, dupa care urmeaza "dreptatea" facuta multimii prin sacrificarea lui Motoc. Ultimul capitol, "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu" este al finalului tragediei si al deznodamantului, totodata, prin moartea lui Lapusneanu otravit de boierii Spancioc si Stroici cu complicitatea domnitei Ruxandra si a mitropolitului Teofan.
Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.
In centrul nuvelei, Negruzzi il aseaza pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje sau fapte fiind orientate spre reliefarea personalitatii acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.
Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.
Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.
Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".
Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de "blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.
In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.
Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".
Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.
Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult". Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul lui Motoc vrem".
Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.
Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.
Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.
Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.
Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.
Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.
George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale".
 
Read More

Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu (comentariu literar / rezumat literar)

Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu (comentariu literar / rezumat literar) Ion Budai-Deleanu (1760-1820) este cea mai importantă personalitate afirmată în cadrul Şcolii Ardelene, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. Personalitate polivalentă, cu proiecte grandioase, realizate însă doar parţial, în domeniile filologiei, istoriei, literaturii, dreptului, Ion Budai-Deleanu rămâne în istoria literaturii noastre drept creatorul epopeii eroicomice Ţiganiada, singura operă de acest fel terminată, deşi proiecte similare au avut şi alţi scriitori (Costache Negruzzi, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu). Între 1777 şi 1783 studiază la Viena filosofia şi teologia, apropiindu-se, prin formaţie şi aspiraţie, de grupul tinerilor români care învăţau în acelaşi spaţiu universitar, dintre care se disting Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Liber în idei şi convingeri politice, a avut curajul riscului de a alege exilul în locul oricărei concesii politice şi sociale privind situaţia românilor din Transilvania. Prestigiul său ca om de cultură şi excepţional jurist l-a ridicat la funcţia de prim-consilier al tribunalului nobiliar, recunoscându-i-se titlul de nobil. Opera sa acoperă, cronologic, întreaga existenţă creatoare a scriitorului, de la epoca vieneză, când face traduceri, până în anii de dinaintea morţii, când avea aprobare pentru tipărirea Lexiconului românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc. Primele lucrări pe care le-a publicat aparţin domeniului juridic; a urmat o serie de scrieri istorice, care, din păcate, au rămas în manuscris în latină. A avut, de asemenea, preocupări filologice, scriind studii de gramatică, ortografie, lexicografie. Cea mai valoroasă operă de acest fel avea să fie marele dicţionar poliglot, în zece volume, dintre care au fost definitivate însă numai patru. Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor (Poemation eroi-comico-satiric), în ultima variantă, terminată în 1812, este opera care îl reprezintă cel mai complet ca spirit şi ca temperament, un text complex, deopotrivă alegorie a sistemului politic din Transilvania acelor timpuri, parodie a miturilor creştine şi satiră cu accente pamfletare având ca obiect toate tarele societăţii şi ale omului în genere. Textul propriu-zis este precedat de un prolog şi o „Epistolie închinătoare” către un personaj imaginar, Mitru Perea, vestit cântăreţ. Prologul este o meditaţie estetică nostalgică pe tema scriitorului şi a limbii literare, a opţiunii autorului pentru epopee în varianta sa eroicomică. El observă că niciuna dintre limbile europei nu s-a ridicat la un asemenea grad de rafinament încât să repete fenomenul spiritual al literaturii homerice. Explicaţia este absenţa nu a eroilor care să fi dat naştere epopeilor, ci a unor artişti care să fi posedat în aceeaşi măsură ca Homer „măiestria voroabei”. Chiar şi istoria noastră se bucură de nume eroice ca Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, însă la vremea scrierii Ţiganiadei limba nu ajunsese la un asemenea rafinament ca se încerce abordarea eposului eroic. Budai-Deleanu conştientizează disoluţia genului eroic în literatură şi, din această cauză, îi potoleşte, deocamdată, „pofta de a cânta ceva” cu această „jucăreaua” numită Ţiganiada. „Epistolia întreagă e o stratagemă de recomandare ce susţine alegoria” (Dumitru Popovici, Studii literare), o convenţie narativă prin care scriitorul îi încredinţează istoria Ţiganiadei, testamentar, lui Mitru Perea. Ca şi Miron Costin în prefaţa la Viaţa lumii, Budai-Deleanu spune că a fost stimulat de „poesiile frumoase” din limbile latină, italiană, franceză şi că a încercat să valorifice şi el expresivitatea limbii române. Previne, de asemenea, cititorul asupra sensului ascuns al textului, alegoric: „însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş’alţii carii tocmai aşa au făcut şi fac ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţălege”. Scriitorul atrage atenţia, cu justificată mândrie, asupra originalităţii textului: „Această operă nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească”. Modelele care l-au inspirat în geneza operei sunt citate de autorul însuşi, ca texte ce aparţin seriei epice de tip parodic: „Homer, Batrachomyomachia («Bătălia şioarecelor cu broaştele»), Tassoni, La secchia rapita («Vadra răpită»), Casti, Gli animali parlanti («Jivinele vorbitoare»)”. Fiind lipsit de modele naţionale, de protectori şi prieteni literaţi, autorul se confesează la început hârtiei deoarece, aşa cum argumentează poetic în subsolul textului, „Hârtia e răbdătoare, căci pe dânsa poţi scrie ce vrei, bun şi rău”. Poetul i se adresează, într-un laudatio cu rol de invocaţie: „O! tu, hârtie mult răbdătoare, / Care pe spate-ţi, cu voie bună, / Toată înţălepţia de supt soare / Şi nebunia porţi împreună, / Poartă ş’aceste stihuri a mele, / Cum ţi le dau, şi bune, şi rele”. Ceea ce singularizează textul în literatura secolului al XIX-lea şi îi atestă modernitatea este subtextul, o a doua operă ce o completează pe prima cu o altă serie de personaje, cu nuanţări şi explicaţii ce lămuresc evenimente, idei sau conflicte ale planului epic propriu-zis. Personaje ca Eruduţian, Mitru Perea, Musofilis, Filologos, Criticos, Adevărovici, Răbdăceanul, Sfântoiescul, Politicos etc. schimbă replici, susţin păreri, intră în dispute, Budai-Deleanu anunţând astfel literatura modernă şi postmodernă din secolul XX. Aşa cum va face peste aproximativ un secol şi jumătate Camil Petrescu în Patul lui Procust, scriitorul plasează în subsol personaje ce compun un fel de artă poetică a poeziei culte, jucând rolul contestatarului (Cocon Idiotiseanul), respectiv al apărătorilor (Cocon Simpliţian şi Mitru Perea) ai acesteia. După cum observă Ioana Em. Petrescu, „Ţiganiada este o epopee mixtă, cu o structură inedită în care eroicomicul fuzionează cu eroicul pur, mărturisind coexistenţa, în spiritul autorului, a unei tendinţe demitizante şi a aspiraţiei de a recupera mitul eroic” (Ion Budai-Deleanu şi eposul cosmic). Textul este structurat în 12 cânturi, organizarea metrică este simplă şi originală, de 11-12 silabe, iar la nivel compoziţional se disting două planuri. Critica literară a vorbit despre „caracterul oarecum inform al construcţiei, care sfidează anatomia clasică a poemului conceput de poeticile antice” (Mircea Vaida, Ion Budai-Deleanu), introducând forme baroce de construcţie şi expresie. Acţiunea Acţiunea este plasată în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, cu toate că ţiganii, personajele operei, au o existenţă paralelă cu istoria. Ei nu se integrează în lumea lui Ţepeş, creându-se, de fapt, două planuri paralele de evoluţie a epicii, cu foarte puţine puncte de interferenţă, sub forma a două scene comice: Vlad Ţepeş luptă cu otomanii, în timp ce ţiganii înfruntă turma de tauri îndrăciţi, crezând că sunt turcii; în alt episod, oastea lui Ţepeş îi urmăreşte pe turci, părăsind câmpul de luptă, iar în urma lor vin ţiganii şi culeg roadele luptei, prădând corturile abandonate. Ambele timpuri - cel istoric, al lui Ţepeş, şi cel contemporan, al ţiganilor - îi folosesc autorului ca pretext pentru a critica starea naţională şi socială a românilor transilvăneni, dat fiind faptul că imaginea lui Ţepeş este una emblematică pentru idealul de conducător luminat al secolului al XVIII-lea. Firul epic Firul epic nu este liniar şi continuu, producându-se numeroase ramificaţii şi interferenţe între acţiunea grupurilor de ţigani şi evoluţia solitară, individuală a lui Parpangel, parodia eroului picaresc în căutarea iubitei, Romica. Timpul prezent al acţiunii este scurt - nu durează mai mult de un anotimp. Digresiunile sunt istorice (pentru a justifica plasarea acţiunii în timpul lui Vlad Ţepeş) şi folclorice (pentru delectare, după cum notează, în subsol, autorul). Aşa cum observă Romul Munteanu, „de la evenimentul istoric real se face adesea cu uşurinţă saltul într-o lume imaginară, oamenii, sfinţii şi demonii întâlnindu-se pe cele mai diverse traiectorii ale existenţei”. Prezentarea personajelor Prezentarea personajelor se face atunci când cetele de ţigani defilează prin faţa domnitorului. Fiecare grup are un simbol şi un conducător: de exemplu, voievodul argintarilor este Parpangel, iar simbolul este cioara. Vlad Ţepeş îi priveşte cu multă compasiune pe aceşti oameni zbuciumaţi în dorinţa lor de a avea o ţară, încercând să-i atragă spre sine, însă fără să reuşească. Chemarea ţiganilor în ajutorul domnului este un truc al poetului, care vrea să demonstreze că este ceva tragic în eroismul comic al ţiganilor, ce trebuie văzuţi ca un element al caricaturii, al alegoriei sub care se ascunde satira. În cânturile X şi XI apar cei mai înţelepţi şi mai învăţaţi oameni ai colectivităţii: Baroreu, Slobozan şi Janalău, autori ai unor discursuri fără ecou, pentru că niciunul dintre ei nu reuşeşte să convingă mulţimea să adopte o formă de stat sau alta (democraţia, monarhia, republica). Meşteşugul de bază al ţiganilor este să ţină nesfârşite sfaturi, în care nu ajung la nicio concluzie, deoarece toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Condiţiile fericirii lor viitoare sunt un petic de ţară şi hrană din belşug. La portretul-caricatură al grupului etnic se adaugă această obsesie - foamea. Cel mai bun stimulent folosit de domn pentru a-i face să străbată drumul simbolic de la Flămânda la Inimoasa sunt „carele cu pită” aşezate înaintea convoiului. Pentru ei totul e făcut să fie comestibil: „şipot dă răchie”, „munţi de zahăr”, „baltă de vin”, „dealuri de caş” etc. În cântul IX, Parpangel povesteşte aventurile prin care a trecut după ce, leşinat în urma unei căzături în bătălie, cineva îl conduce, ca pe Dante în Divina Comedie, într-o călătorie prin Iad şi prin Rai. În imaginaţia eroului, „Raiul e grădina desfătată”, o minune „Dă mintea omenească negâcită” şi de neexprimat cu mijloacele graiului uman: „Măcar de-aş avea eu limbi o mie/ Şi-atâte guri bine grăitoare, / Nu v-aş putea spune, nici scrie / Lăcaşurile desmierdătoare / Şi frumuseţile raiului toate, / Care pentru cei buni sunt gătate”. Însă atracţia cestui tărâm nu este generată de liniştea şi mulţumirea sufletească ale celui ce ajunge în el, ci de cantităţile enorme de mâncare şi de băutură: „Râuri dă lapte dulce pă vale / Curg acolo şi dă unt păraie, / Ţărmurile-s dă mămăligă moale, / dă pogăci, dă pite şi mălaie!... / O, ce sântă şi bună tocmeală! / Mânci cât vrei şi bei făr’ ostăneală”. În ceea ce priveşte spaţiul, semnificativ este faptul că toate episoadele se desfăşoară sub cerul liber, exceptând popasul lui Parpangel în castelul din „pădurea nălucită”, transformat şi el de Sfântul Spiridon în mlaştină, atunci când crede că eroii (Parpangel şi Romica) sunt pe punctul de a cădea în păcat. Scenele se succedă dinamic, iar tablourile sunt vii, autentice. Anecdotele abundă, acţiunea fiind de multe ori întreruptă pentru inserarea acestora. Umorul şi caricatura se împletesc în scenele de tragicomedie, obţinându-se efecte comice chiar şi atunci când situaţiile au o aparenţă serioasă. Arta narativă Arta narativă rafinată şi modernă atestă „mari calităţi de prozator” ale autorului, ce reuşeşte să alcătuiască „istorisirea ca o vastă mişcare epopeică, adesea frântă, creând impresia de unitate globală printr-o subtilă artă a fragmentării” (Mircea Vaida, Ion Budai-Deleanu). În concluzie, Ţiganiada poate fi considerată apogeul artistic al iluminismului românesc, ca un simbolic „tratat de fericire” (Ioana Em. Petrescu, Ion Budai-Deleanu şi eposul cosmic) conceput în mod epopeic, efect al viziunii curajoase şi inovatoare a unui autor pe deplin integrat gândirii europene a timpului. „Fără exagerare, Ţiganiada este poemul Iluminismului românesc şi în acelaşi timp al celui european, cu toate contradicţiile şi utopiile sale lucid demitizate” (Dumitru Popovici).
Read More
Abonați-vă la: Postări (Atom)