Argumentare op. epică

Opera „Baltagul” este scrisă de Mihail Sadoveanu şi a apărut în anul 1930. Mihail Sadoveanu a fost unul dintre marii prozatori români ai secolului al XX-lea.

Opera epică este opera literară scrisă în versuri sau proză în care autorul îşi exprimă indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor.

Această operă este o operă epică deoarece acţiunea este plasată în timp şi spaţiu. Timpul acţiunii este „cătră sărbătorile de iarnă” iar spaţiul este „satul Victoriei şi al lui Nechifor Lipan”.

Modurile de expunere folosite sunt naraţiunea (utilizată în relatarea întâmplărilor) care se îmbină cu dialogul (folosit în dinamizarea acţiunii) ex. „ –Care scrisoare? ”şi cu descrierea (folosită în crearea cadrului spaţial şi temporal al acţiunii) ex. „satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între garduri de răzlogi”.

În operă se observă prezenţa naratorului obiectiv prin folosirea verbelor la persoana a III-a: sărută, începea, se desfăcuse, era, zice.

Aducând argumentelede mai sus am demonstrat că opera „Baltagul” scrisă de Mihail Sadoveanu este o operă epică.

Argumentare op. epică

 Opera  „Popa Tanda” este scrisă de Ioan Slavici şi publicată pentru prima oară în 1873 în revista Convorbiri literare. Face parte din volumul „Novele din popor”. Ioan Slavici a fost unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.

Opera epică este opera literară scrisă în versuri sau proză în care autorul îşi   exprimă indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor.

Opera „Popa Tanda” este o operă epică deoarece are acţiune ce se poate relata pe momentele subiectului literar. În expoziţiune părintele Trandafir este preot în satul Butucani fiind un om bun, înţelept, harnic şi foarte sincer; acesta este mutat în satul Sărăceni, un sat dezolant cu oameni săraci şi leneşi. Intriga începe când părintele se hotărăşte să le schimbe atitudinea sătenilor faţă de muncă. În desfăşurarea acţiunii părintele încearcă prin sfaturi, batjocură, ocară, apoi prin exemplul personal să  îşi atingă scopul iar oamenii se apucă de muncă. Punctul culminant este atunci când satul devine unul prosper. În deznodămând este prezentat părintele Trandafir care, deşi îmbătrânit, a rămas acelaşi.

Acţiunea operei este plasată  în timp şi spaţiu. Timpul acţiunii este pe durata vieţii părintelui Trandafir iar spaţiul acţiunii este în cele două sate: Butucani şi Sărăceni.

Modul de expunere predominant în text este naraţiunea folosită în relatarea întâmplărilor în ordine cronologică. Aceasta se îmbină cu descrierea (utilizată în prezentarea cadrului acţiunii) şi dialogul (folosit în dinamizarea acţiunii şi caacterizarea personajelor). În operă se observă prezenţa naratorului obiectiv deoarece relatarea  se face la persoana a III-a.

În concluzie am demonstrat că opera „Popa Tanda” scrisă  de Ioan Slavici este o operă epică.

Argumentare schiță

Schiţa „ D-l Goe” scrisă de I. L. Caragiale face parte din volumul  „Momente şi schiţe” având ca temă educaţia greşită primită de copii din familiile înstărite.

Schiţa este opera literară în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, cara într-un stil concis prezintă un singur episod semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor personaje.

„ D-l Goe” este o schiţă deoarece are o acţiune liniară desfăşurată pe un singur plan narativ: călătoria lui Goe şi a damelor la Bucureşti. Acţiunea se desfăşoară într-un timp relativ scurt pe data de 10 mai, pe parcursul a câtorva ore de călătorie cu trenul. Spaţiul acţiunii este limitat, deoarece la început acţiunea se desfăşoară pe peronul din urbea X, apoi în trenul accelerat.

Opera are un număr relativ mic de personaje, doar Goe şi damele cu care este însoţit, iar ca personaj episodic apare conductorul.

Ca moduri de expunere, naraţiunea se îmbină cu dialogul pentru dinamizarea acţiunii. Dialogul evidenţiază contrastul dintre aparenţă şi esenţă, adică dintre ceea ce par personajele şi cea ce sunt de fapt. De exemplu Goe vrea să pară un copil educat, însă se dovedeşte contrariul. Textul operei este de proporţii scurte.

În concluzie pot afirma că „ D-l Goe” este o schiţă.

Argumentare fabula

Prin opera „Câinele şi căţelul”, Grigore Alecsandrescu satirizează dorinţa celor ce vor să parvină prin orice mijloace, să ajungă puternici prin ipocrizie, aroganţă şi ameninţări.

Fabula este o creaţie epică, în versuri sau în proză, în care autorul, prin intermediul animalelor, plantelor sau obiectelor personificate, satirizează defecte sau moravuri omeneşti cu scopul de a le îndrepta.

Fabula cuprinde două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala sau învăţătura care se desprinde din text, direct sau indirect.

În opera „Câinele şi căţelul” autorul pune în discuţie prin intermediul personajelor sale, întruchipate de animale personificate, principiul egalităţii între semeni. Câinele este un simbol pentru omul nesincer, al cărui ţel ascuns să parvină prin ipocrizie, iar căţelul întruchipând omul naiv care crede cu uşurinţă vorbele auzite.

Acţiunea aduce în prim-plan o întâmplare prin intermediul personajelor animaliere. Întâmplarea propriu-zisă începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care îşi exprimă indignarea faţă de pretenţia celor mai puternici, precum lupii, urşii şi leii, că „preţuiesc ceva” prin originea lor nobilă. El consideră că acest aspect este o întâmplare. În acest fel el critică lipsa de modestie a celor mai puternici ca el.

În spijinul ideilor sale, aduce exemplul ţărilor civilizate în care există egalitate şi exemplul propriu. Samurache, încurajat de cuvintele lui Samson, intervine exprimându-şi afecţiunea şi bunele intenţii, tratându-l ca pe un frate. Samson este uimit de îndrăzneala acestuia, îi răspunde urât: „potaie”, „lichea neruşinată”, chiar îi promite bătaie. Aici reiese falsa modestie, ipocrizia acestuia şi naivitaea omului de rând faţă de vorbele celor puternici.

Morala este simplă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decât el, iar în faţa celor slabi dorea să menţină diferenţa de poziţie socială. Dialogul este utilizat în convorbiera dintre personaje pentru a scoate în evidenţă trăsături ale caracterului acestora: ipocrizia şi naivitatea.

Personificarea este figura de stil predominantă. Celelalte figuri de stil folosite: epitete, repetiţii, enumeraţii, comparaţii subliniază oralitatea stilului şi naturaleţea dialogului.

Aducând aceste argumente opera „Câinele şi căţelul” este o fabulă.

Argumentare la pastelul „Iarna”

Poezia „Iarna” este scrisă de Vasile Alecsandri. Acesta este recunoscut ca părinte al celei mai cunoscute specii a liricii descriptive: pastelul.

Pastelul este specia genului liric în care se prezintă sentimentele şi trăirile eului poetic, în legătură cu un colţ din natură, surprins într-un anumit anotimp sau moment al zilei. Termenul pastel numeşte o compoziţie realizată cu creioane colorate, în tonuri pastelate.

Prin descrierea artistică, se prezintă impresiile şi trăirile poetului, în ipostaza unui eu contemplator al peisajului hibernal, care îi provoacă o varietate de reacţii, de la teamă la admiraţie şi de la nostalgie la veselie: „şi pe-ntinderea pustie, fără urme”.

Cele patru catrene corespund unor tablouri poetice, care surprind deopotrivă natura cosmică şi cea terestră, într-o deplină comuniune. Primul tablou creează o imagine a unui cer devenit stranie oglindă a spaţiului terestru, prin reflectarea norilor „ca lungi troiene călătoare”. În al doilea tablou, accentul cade asupra componentei temporale, redată prin enumeraţie şi repetiţie: „ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!”. Chiar şi soarele „rotund şi palid” trezeşte nostalgia unei vârste dispărute, a visului de tinereţe.

O caracteristică importantă a pastelului este abundenţa imaginilor artistice şi a figurilor de stil. Astfel, spaţiul contemplat se extinde la dimensiunile întregii ţări, personificată  în două ipostaze: a unei femei frumoase cu „umeri dalbi” şi a unei amazoane apărate de o „zale argintie”. Comparaţiile redau nota de dinamism, „fulgii … ca un roi de fluturi albi”.

Epitetul personificator în inversiune (doritul soare)  are menirea de a exprima în mod direct, nemijlocit, sentimentele eului liric faţă de astrul vieţii. Imaginea auditivă din finalul poeziei (voios răsună clinchete de zurgălăi) lasă cititorului impresia optimistă a victoriei omului în faţa iernii.

În concluzie pot afirma că poezia „Iarna” este un pastel.

Argumentare nuvela

 Nuvelele lui Ioan Slavici sunt realiste, deoarece autorul a observat îndeaproape viaţa ţăranilor ardeleni. Opera „Popa Tanda” a fost publicată în 1875 fiind operă epică în care naratorul relatează fapte şi întâmplări care îl au în centrul lor pe părintele Trandafir.

Nuvela este opera epică în proză de dimensiuni medii, cu un fir narativ central, care are o construcţie riguroasă a subiectului, cu un conflict concentrat care implică un număr relativ redus de personaje.

Acţiunea operei are un singur fir narativ care este structurat pe o succesiune de episoade. Episoadele care se succed în operă sunt: părintele Trandafir este preot în satul Butucani fiind un om bun, înţelept, harnic şi foarte sincer; acesta este mutat în satul Sărăceni, un sat dezolant cu oameni săraci şi leneşi; părintele se hotărăşte să le schimbe atitudinea faţă de muncă; acesta încearcă prin sfaturi, batjocură, ocară, apoi prin exemplul personal; oamenii se apucă de muncă, satul devine unul prosper iar părintele Trandafir deşi îmbătrânit a rămas acelaşi.

În operă există un conflict principal care generează alte conflicte secundare. Ioan Slavici pune în prim-plan conflictul exterior dintre părintele Trandafir şi enoriaşii săi, conflict cauzat de sinceritatea preotului care încearcă să le schimbe atitudinea faţă de muncă. Acest conflict generează conflictul interior al preotului care trece de la o stare sufletească la alta: entuziasmul său se transformă în dezamăgire profundă şi apoi creează o stare de disperare în sufletul preotului.

Accentul nu cade pe acţiune, ci asupra trăirilor şi evoluţiei personajelor. Ioan Slavici construieşte acest personaj ilustrând chipul preotului ardelean ca model spiritual al ţăranului român. Părintele Trandafir era un om înţelept, harnic, ambiţios fapt reieşit din descrierea făcută de Slavici la începutul operei şi din faptele sale. La sfârşitul operei, părintele Trandafir este văzut ca „omul lui Dumnezeu”.

În această operă, principalele moduri de expunere sunt naraţiunea şi descrierea care se împletesc cu dialogul. Aducând argumentele de mai sus am demonstrat că opera „Popa Tanda” este o nuvelă.

Argumentare basm

 Basmul este o naraţiune populară în proză, de mare întindere cu multe personaje, înzestrate cu puteri supranaturale, reprezentând binele care se luptă cu forţe potrivnice şi le biruie.

Opera „Prâslea ce voinic şi merele de aur” a fost culeasă din popor şi inclusă de Petre Ispirescu în volumul „Basmele românilor”, fiind unul dintre cele mai cunoscute basme populare româneşti.

Naraţiunea este amplă şi se bazează pe lupta dintre bine şi rău, iar personajele simbolizează aceste două modele morale opuse. Eroul -Prâslea- reprezintă binele, cinstea, curajul, adevărul, dreptatea, generozitatea, dragostea de oameni. El luptă, trecând peste numeroase obstacole, pentru a restabili ordinea şi armonia, pentru a-i pedepsi pe zmei care furau merele de aur din grădina tatălui său şi care ţineau captive trei frumoase fete. Adversarii săi sunt reprezentanţii răului şi au trăsături diametral opuse: necinstiţi, vicleni, răi şi evident vor fi învinşi de către viteazul Prâslea.

Timpul şi spaţiul, în basm, nu sunt precizate clar. Basmul se plasează în fantastic, într-o lume în care totul este posibil. Întâmplările se petrec pe tărâmul acestei lumi, unde „un împărat puternic şi mare” avea în grădinile sale un măr care făcea mere de aur, dar şi pe „tărâmul celălalt”, unde trăiau zmeii care furau merele. Timpul naraţiunii se plasează întotdeauna în trecut într-un timp imaginar, îndepărtat, când faptele sunt unice: „a fost odată ca niciodată”.

Basmul conţine în structura sa formule specifice. Cele iniţiale anunţă pătrunderea într-o lume imaginară: „A fost odată ca niciodată”. Cele mediane semnalează continuarea acţiunii: „Şi-nainte cu poveste, că d-aicea mult mai este”. Formula de sfârşit marchează ieşirea din lumea imaginară: „Şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa”.

În basm apar cifrele magice: trei, şapte, nouă. Împăratul avea trei feciori, erau trei zmei, trei fete. Eroul trece prin trei încercări: Prâslea îi învinge pe zmei, scapă de la moartea plănuită de fraţii săi şi prin trei probe (furca, cloşca, mărul) dovedeşte că el este cel care i-a învins pe zmei. Balaurul pe care îl omoară avea şapte capete. Ajutoarele acestuia sunt zgripţuroaica şi corbul – personaje pozitive.

În concluzie pot afirma că opera „Prâslea ce voinic şi merele de aur” este un basm.