.png)
Hronicul şi cântecul vârstelor, de Lucian Blaga rezumat
Hronicul şi cântecul vârstelor - Autobiografie romanţată, în termenii autorului, de Lucian Blaga. A apărut în 1965 la Bucureşti, sub îngrijirea lui George Ivaşcu. Intitulat iniţial Amintiri, Hronicul şi cântecul vârstelor a fost scris de Blaga în anii 1945-1946, la 50 de ani, într-o perioadă de cumpănă şi recapitulare a înfăptuirilor propriei vieţi. Cartea reprezintă primul volum dintr-un proiect autobiografic mai larg, rămas nefinalizat, ce urmărea să acopere întreg destinul scriitorului. Un fel de continuare poate fi considerat totuşi romanul autobiografic Luntrea lui Caron (titlu dat de editorii cărţii în 1989), deşi registrul rememorării la persoana întâi este înlocuit aici de (auto)ficţiunea la persoana a treia.Hronicul... nu a văzut lumina tiparului decât după moartea lui Blaga, din cauza cenzurii aplicate de regimul stalinist întregii opere a „filosofului reacţionar”.
Comparat adesea cu Poezie şi adevăr al lui Goethe, Hronicul... îşi propune să reconstituie sensul unei vieţi. El este aşadar o autobiografie ce se înscrie în genul memoriilor şi al scrierilor non-ficţionale, nu fără a ridica probleme de teorie a speciilor. Criticii l-au apreciat alternativ pentru calităţile sale documentare, punând accentul pe valoarea informativ biografică, sau pentru cele poetice, negându-i, dacă nu autenticitatea, atunci puterea de reflectare realistă a unei epoci. Autorul însuşi i-a sesizat caracterul amfibiu, între istorie şi poezie, intitulându-l simultan „hronic” şi „cântec”.
Transgresarea limitelor dintre genuri este de altfel o constantă a operei lui Blaga, în care liricul se conjugă cu filosoficul şi cu dramaticul. Mai mult decât căutarea expresionistă a „originarului” de dinainte de separarea discursurilor, cauza acestor hibridizări poate fi găsită în programul cognitiv adoptat de scriitor. În faţa Marelui Tot al existenţei, perceput drept mister ce se sustrage cunoaşterii umane, individul are datoria de a trece peste distincţiile artificiale şi de a pune la lucru toate instrumentele epistemologice pe care i le oferă cultura. „Nu ne vom feri de a gândi «raţional», în concepte cu grijă elaborate când e vorba de fapte care intră în tiparul preciziei fără echivoc. Nu ne vom feri de a «gândi» mitic, când străbatem zone mai ceţoase şi mai adânci.
Nu ne vom feri de a gândi «ecstatic», când antinomiile existenţei ni se impun cu insistenţe de neocolit”, scrie Blaga în Censura transcendentă. Propria copilărie, în care i se înrădăcinează întreg destinul, constituie şi ea pentru memorialist o „zonă mai ceţoasă şi mai adâncă”, pentru a cărei luminare nu ezită să cufunde informaţia biografică într-o viziune mitică sau magică. Reale, în marea lor majoritate, întâmplările din Hronic... nu pot fi totuşi citite ca un document obiectiv, deoarece ele au fost supuse unui proces de selecţie şi ordonare teleologică în funcţie de un sens global. Este sensul pe care Blaga vrea să-l impună propriului destin, şi de aceea cartea depune mărturie pentru un adevăr de altă natură, cel subiectiv, cel al realităţii interioare.
Conceput aşadar ca un Bildungsroman, Hronicul... acoperă prima parte a vieţii lui Blaga, de la primele amintiri până la vârsta de 24 de ani, în toamna lui 1919. Acesta este „pragul autobiografic” care separă perioada formaţiei de perioada creaţiei mature. Asupra acestei perioade confuze, de căutări de sine, scriitorul îşi propune să se întoarcă înarmat cu instrumentele cercetătorului matur, care şi-a ordonat gândirea şi afectul, care şi-a limpezit perspectiva asupra drumului în viaţă. Eugen Simion,George Gană şi alţi critici au analizat Hronicul... degajând seria de teme care constelează de-a lungul naraţiunii. Cuvântul, tăcerea, tâlcuirea, satul, muntele, formaţia intelectuală, războiul, patria, iubirea sunt simboluri sau metafore obsedante care se vor regăsi în întreaga operă. La fel de interesant s-ar dovedi însă a urmări modul în care se formează viziunea despre lume a viitorului scriitor, felul în care emerge din inconştient universul său imaginar.
Mai concret, pot fi deosebite în Hronic... patru paradigme cognitive, patru moduri de configurare aWeltanschauung-ului, ce s-au succedat în timp. Ele coincid aproximativ cu cele patru vârste acoperite de amintiri: copilăria timpurie, copilăria, adolescenţa şi tinereţea. Asemenea unor prisme cu grade diferite de conformare a realităţii, aceste vârste s-au manifestat la Blaga adeseori conflictual, într-o dialectică interioară complicată. Copilăria timpurie, ce coincide în mare cu primii patru ani de viaţă, stă sub semnul unei tăceri fabuloase, ridicate de scriitor la rangul de mit personal. În spatele semnificaţiei poetice se pare însă că se află un traumatism infantil.
Ştim din amintirile lui Blaga însuşi că naşterea sa trebuia să suplinească un gol: moartea tragică a surorii sale imediat mai mari, Lelia. Proiecţiile părinţilor, care vedeau în micul Lucian un substitut al fetiţei dispărute, i-au provocat băiatului o criză de identitate. Identificat unei fiinţe moarte, Lucian taceca un mort. Împiedicat de aşteptările părinţilor să se manifeste în numele propriei personalităţi, el rămâne scufundat într-o stare de indeterminare a eului, de lipsă a contururilor propriei individualităţi. Confuzia durează până în preajma vârstei de patru ani, când, începând brusc să vorbească, Lucian are impresia de a se naşte pentru a doua oară. Ieşirea din starea larvară, sentimentul afirmării de sine va fi de aceea intim corelat la viitorul poet cu actul vorbirii, cu ideea de Logos.
Reflexul profund al situaţiei traumatice infantile va fi valorificarea de către Blaga a scrisului şi a creaţiei drept mijloc de autoîntemeiere existenţială. Copilăria propriu-zisă a poetului se deschide astfel sub semnul percepţiei difuze a eului în raport cu universul. Mai mult timp şi mai acut decât alţi copii, Lucian continuă să resimtă lumea în termenii unei nediferenţieri magice, în care copilul comunică empatic cu elementele. Din cauza aceasta, amintirile scriitorului au un caracter mirific. Centru al lumii, Lancrămul este văzut ca un spaţiu „ce se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică”. Oamenii, făpturile, obiectele, formele de relief sunt încărcate de o „sarcină magică”.
Râul Sebeş este vegheat de căpcăunul de la Râpile Roşii, în bolboaca de la Moară locuiesc monştri, acvatici care „îşi cereau jertfa aproape în fiecare vară”, în iezerul de la Şurianu se află un „cuib de balaur”, casa lui Vasile este invadată în plină zi de un întuneric demonic, cucul poate să oprească creşterea copiilor, un cărăbuş este o epifanie a diavolului, un sătean se transformă în vârcolac şi seacă izvoarele, câinele turbat lasă în muşcătură nişte „căţei mici” care infectează magic, cerul îl însoţeşte pe copilul care merge cu ochii în sus, mama are puteri de vrăjitoare care conjură elementele.
Universul de superstiţii folclorice reconstituit de memorialist nu este desigur genuin. Filosoful matur îşi prelucrează amintirile difuze ale copilăriei prin prisma conceptelor de antropologie şi filosofie a culturii specifice formaţiei şi epocii sale. Astfel, sentimentul de participare magică la cosmos este raţionalizat şi decupat prin teoriile asupra animismului primitiv elaborate de Tylor, Frazer, Durkheim, Levy-Bruhl sau Jung, şi el rezonează cu conceptele de mister şi idee magică dezvoltate în trilogii.
A treia vârstă reflectată în Hronic... este cea a adolescenţei. Odată cu pubertatea şi cu plecarea lui Lucian din Lancrăm la şcolile de la Sebeş şi Braşov, orizontul său se modifică radical. Imaginea satului alveolar este înlocuită de imaginea unui univers deschis infinit, opoziţie care va fi mai târziu tematizată în distincţia între cultura „minoră”, rurală, şi cultura „majoră”, citadină. Studiind materii exacte, învăţând germana, începând să citească cărţi de popularizare a ştiinţei şi de filosofie, Lucian îşi formează o cu totul altă imagine despre lume, ce refulează viziunea magică infantilă. Aceste două „modele cosmologice adoptive” aflate m concurenţă stau sub semnul a două figuri tutelare, ce domină Hronicul..., mama şi tatăl.
În timp ce Ana Blaga este „o fiinţă primară, Eine Urmutter”, care îl racordează pe micul Lucian la un univers de superstiţii arhaice, Isidor Blaga este un preot raţionalist, cu lecturi filosofice şi aplecări voltairiene, care îi induce băiatul spiritul ironiei şi lucidităţii. Adolescenţa lui Blaga urmează tiparul raţionalismului socratic patern, care dizlocă percepţia magică ce i-a dominat copilăria. Dar materialul magic va reveni exploziv la suprafaţă în cea de-a patra vârstă surprinsă în Hronic..., cea a tinereţii din anii de facultate petrecuţi în ţară şi la Viena. Evenimentul care declanşează această reemergenţă este criza prin care trece relaţia dintre tânărul Lucian şi iubita sa, Cornelia Brediceanu, din cauza opoziţiei familiei fetei.
Simţindu-se respins, neacceptat prin el însuşi, Blaga retrăieşte la nivel visceral situaţia traumatică din prima copilărie, când, la fel, nu fusese primit în numele propriei individualităţi. Izolându-se într-un sat de munte, tânărul se retrage în sine şi regresează la starea de tăcere originară. Modelul comportamental patern, racordat la societate şi la ordinea lucidă, face din nou loc modelului infantil, în care omul intră în contact cu reţeaua de energii mana ale universului. În adâncul suferinţei sale, Lucian are impresia că aude cântece de sirenă, care îi readuc în suflet bucuria magică a copilăriei. El începe să transcrie în poezii aceste scânteieri miraculoase, începuturile creaţiei sale intrând astfel sub modelul mitic al poeziei inspirate de muze sau de daimoni ai propriilor abise interioare.
Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu sunt hrănite din aceste viziuni extatice, ce îşi găsesc în poetica expresionistă vieneză nu atât un inspirator, cât un suport teoretic. Blaga învaţă astfel să redeschidă canalele de comunicare cu fondul magic adânc îngropat în el însuşi. Întreaga sa creaţie ulterioară va fi o modalitate de valorificare poetică, de distribuire dramatică şi de raţionalizare filosofică a fantasmelor de origine infantilă. Hronicul şi cântecul vârstelor rămâne un document tulburător al biografiei interioare prin care Blaga s-a creat pe sine însuşi ca om al logosului.
